Reading Time: 8 minute

Arheologia ficțională, prin lentila livrescă, mărturisește și despre condiția prezentului. Pornind de la cel mai recent roman al său, Hemiptera, am stat de vorbă cu scriitoarea Andreea Răsuceanu despre microuniversurile hipnotice ale prozei, despre titlurile sale anterioare care marchează deja literatura română contemporană, precum și despre anatomia procesului de creație.

Hemiptera trimite la ordinul de insecte din care fac parte cicadele, dar poate desemna, totodată, o emblemă a scriitorului ca specie și un fundal sonor al apocalipsei lente. De ce a fost nevoie de această lentilă entomologică și de figura cicadei pentru a descrie prăbușirea sau disoluția unei comunități?

Ați surprins exact sensurile centrale ale metaforei cicadei, cel puțin așa cum le-am gândit eu inițial, pentru că, odată integrată în corpul unui text, orice metaforă începe să genereze noi interpretări. Mai mulți cititori mi-au vorbit despre asta, au remarcat importanța cicadelor și a cântecului lor în roman. Pentru mine totul a pornit de la mențiunea cicadelor din dialogul platonician Phaidros, am mers apoi către mitul lor, care le pune în legătură cu apariția muzelor și cu oamenii care, încântați de arta lor, au uitat să se mai hrănească și au murit. Ei au fost transformați în cicade. Dar dincolo de tradiția lor literară (care e foarte bogată, atât cât am urmărit-o eu), au fost și câteva experiențe personale, care m-au făcut să le folosesc ca laitmotiv al cărții: le-am auzit pentru prima oară acum mulți ani, în București, dar sunetul lor foarte puternic, deranjant, aproape amenințător, l-am perceput cu adevărat în timpul unei călătorii la Beijing. Acolo, într-un hotel mamut, cu ziduri groase de beton, care dădea spre un bulevard mărginit de plopi chinezești, le-am auzit atât de tare și de aproape, că nu am putut dormi cu fereastra deschisă. Sunetul era aproape o prezență, avea ceva bântuitor, și ulterior m-am gândit că e un fundal sonor foarte potrivit pentru sfârșitul lent de care e cuprinsă lumea din Hemiptera.

Balta Albă, parcul și cimitirul devin un ecosistem al memoriei în care se suprapun prezentul, comunismul și epoca ciumei lui Caragea. Cum ați lucrat la această arhitectură palimpsestică a spațiului bucureștean?

Zona aceasta, Balta Albă, este și cea în care m-am născut și am copilărit. De fapt, am pendulat între ea și bulevardul Banu Manta, situat între Piața Victoriei și Gara de Nord. Dar cartierul Balta Albă, cu strada Baba Novac, parcul Voinicelul, IOR-ul, este pentru mine centrul hărții mele personale, cel puțin când mă gândesc la perioada copilăriei. Eu nu asimilez locurile acestea cu Titanul neapărat, care era mai departe și avea o cu totul altă atmosferă. Dar întotdeauna au fost un teritoriu diferit, o lume în sine, un fel de țară a copilăriei, plină de mister și de potențial literar, mereu am vrut să scriu despre asta. Restul a venit de la sine, prin documentare și o răscolire prin „arhivele” personale și nu numai. Mă refer, desigur, la memoria personală și colectivă, acolo unde se conservă uneori detalii despre oameni și locuri – mai spectaculoase chiar decât cele pe care le găsești în cărțile de istorie. M-a fascinat întotdeauna felul în care un loc își dezvăluie straturile de istorie condensată, cum își schimbă înfățișarea, conotațiile, încărcătura simbolică. Gândul că am copilărit într-un spațiu cu o istorie atât de întunecată, pe fostele locuri ale Dudeștilor, unde se aruncau/îngropau cadavrele celor morți de ciumă, m-a preocupat dintotdeauna. Cu toate acestea, nu l-am perceput niciodată astfel, ci ca pe unul profund pozitiv, igienic și plin de vegetație – e posibil ca imaginea aceasta, pe care s-a clădit pe urmă palimpsestul despre care aminteați, să-mi fi fost inoculată de bunicii paterni, ei vorbeau mereu despre zonă ca despre una salubră, geometrică, civilizată, și așa și era.

Una dintre notele dominante ale cărții: comunitățile par incapabile să perceapă semnele destrămării din jur. Considerați Hemiptera o avertizare metaficțională privind adormirea conștiinței umane în fața colapsului?

Da, mi se pare că această nepăsare, ignorare obstinată a semnelor din jurul nostru e un simptom al epocii. Firește, nu de la această intenție a pornit cartea, dar acesta e (meta)mesajul ei, într-adevăr. Mi se pare deseori că în jurul nostru se întâmplă lucruri cumplite, pe care le comentăm cu indiferență sau pe lângă care trecem pur și simplu. Uneori mi se pare că totul se năruie și că noi nu percepem asta. Dar e adevărat că această senzație a fost trăită indiferent de epocă, într-un context sau altul. Pentru că, firește, sfârșitul presupune un proces ciclic și deci o regenerare. Când un spațiu verde e distrus din interese imobiliare, când o clădire cu valoare istorică piere în vreun incendiu „spontan” ca în locul ei să apară o clădire de birouri, fără ca nimeni să reacționeze, fără ca autoritățile să împiedice asta – iată una dintre manifestările acestui sfârșit lent pe care îl trăiește lumea. Dar formele lui sunt infinite, și m-am întrebat de multe ori unde este granița între ceea ce se poate recupera, împiedica și ceea ce trebuie lăsat să se întâmple, pentru că face parte din schimbare. Cred că ea e destul de observabilă, dacă am și vrea să o percepem și să rămânem deschiși spre schimbare, dar atenți și la conservarea trecutului, a memoriei noastre culturale.

Dacă în O formă de viață necunoscută, Vântul, duhul, suflarea și Linia Kármán doliul și memoria erau ancorate în spațiul rural sau la granița dintre generații, în Hemiptera vă întoarceți la oraș. Cum s-a modificat raportul dvs. cu spațiul urban de la debutul academic și ficțional până la acest nou roman?

N-aș spune că s-a modificat, ci mai degrabă că s-a ramificat. Deși punctul de legătură al trilogiei a fost considerat de critici satul C, e vorba despre trei romane urbane, în care Bucureștiul (contemporan, cel din interbelic sau comunism) rămâne spațiul predilect. M-a interesat mereu orașul, ca alcătuire urbană – cu patchworkul lui de tipologii umane, dar și cu arhitectura lui eclectică, cu diferitele vârste ale spațiului, cu mărcile lui identitare. Dar el presupune înainte de toate o percepție subiectivă, un mod de a-l integra în propria experiență, de a ți-l apropria, de a-l trăi. Acest București al copilăriei mele, circumscris de zona generic numită Balta Albă, e un spațiu reconstituit din carnea amintirii, profund subiectiv, aproape că nu mai are nicio legătură cu realitatea, în afara unor coordonate recognoscibile și azi pe harta orașului. Parcul IOR e unul dintre acestea, cu poveștile lui alternative, legendele urbane care mi-au bântuit copilăria. Cred că există o legătură intimă între oameni și locuri, una indestructibilă, neafectată de timp. E vorba, bineînțeles, de locurile semnificative din existența fiecăruia.

De la studiile de geografie literară (Bucureștiul lui Mircea Eliade, Bucureștiul literar) la romanele de ficțiune, spațiul nu este niciodată doar un decor, ci un organism viu. Când și cum s-a produs glisarea dinspre cercetătorul atent al geografiei literare spre prozatorul care creează el însuși cartografii afective?

De fapt, lucrurile au stat exact invers. Eu am scris întâi proză, și m-a preocupat orașul ca spațiu pe care să-l valorific literar. Bucureștiul a jucat mereu un rol important în textele mele literare, povestiri sau fragmente pe care le-am publicat încă de când eram în facultate. Preocupându-mă însă și cercetarea, și teoria literară, parcursul meu a fost unul dublu. Am publicat, într-adevăr, mai multe cărți de teorie literară inițial, dar în tot acest timp am continuat să scriu proză. Aș spune deci că am explorat întâi orașul ca obiect al propriei ficțiuni, apoi m-a interesat istoria lui, ca mai târziu să îl abordez cu mijloacele geocriticii. Dar acum, de fapt mai concret începând din 2016, când m-am apucat să scriu sistematic la O formă de viață necunoscută, Bucureștiul a rămas constant în centrul romanelor mele.

Volumele O formă de viață necunoscută, Vântul, duhul, suflarea și Linia Kármán au fost distinse cu numeroase premii și traduse internațional. Privind retroactiv, cât din această trilogie a fost proiectat minuțios de la început și cât a crescut organic, din carte în carte?

Când am scris O formă de viață necunoscută, nu mă gândeam că va fi primul volum dintr-o trilogie. Abia spre finalul cărții mi-am dat seama că mai sunt lucruri de spus, am descoperit și un set nou de documente legate de corespondentul în realitate al satului C. De aici încolo, lucrurile s-au legat în mod firesc. De fapt, trilogia pornește de la câteva elemente autobiografice, dar prelungirea lor ține de pura ficțiune. Cel mai important dintre aceste elemente a fost satul C, un ținut care m-a obsedat încă din copilărie și despre care am auzit de la bunica mea. Și el a crescut tot ca un palimpsest, pe rudimentele acelor amintiri, cu ajutorul documentelor și al propriei imaginații. Mi-a plăcut enorm să imaginez acest ținut, să-l fac să crească, să-l fac pe cititor să-l descopere la diferite vârste ale sale, în secolul al XIX-lea, în timpul mișcărilor antiunioniste sau prin intermediul privirii străinului – e vorba despre primii emigranți italieni sosiți în zonă.

Critica literară remarcă adesea poeticitatea, ritmul și atenția la detaliul senzorial din proza dvs. Cum vă disciplinați stilul pentru ca detaliul istoric sau documentar să nu strivească atmosfera poetică?

Cred că e o tehnică ce ține de experiență, dar și de un anumit instinct al scriitorului. Eu cred că o bună parte din procesul scrierii este organic, vine natural, dintr-un simț al dozajului, din capacitatea de a intui exact ce, cum și cât trebuie să ajungă pe foaie (în documentul Word). Dar e în același timp o combinație, pentru că asta se întâmplă după ce ai citit foarte mult, după ce ai studiat literatura. Nu cred că există o rețetă, și cred că fiecare autor are viziunea și strategia lui.

Cum reușiți să vă protejați spațiul creativ, de ”izolare mentală”, necesar scrierii unui roman de mari dimensiuni într-o lume guvernată de vizibilitate imediată și viteza rețelelor sociale?

Sunt un om foarte încăpățânat din acest punct de vedere – nu fac compromisuri, nu mă interesează vizibilitatea cu orice preț, nici vânzările – în sensul că nu fac din ele o prioritate. Și mai ales nu pot scrie decât în felul meu, respectând niște principii care îmi definesc scrisul, și nu mă pot abate de la asta, n-aș ști, pur și simplu, cum s-o fac. Din acest punct de vedere mă simt norocoasă că editorul meu este Silviu Lupescu, care mi-a acordat întreaga lui încredere, înțelegerea și susținerea lui. O bună parte din succesul pe care l-au avut cărțile mele și din ceea ce sunt azi ca prozator i se datorează. Pentru că editorul și autorul sunt (sau ar trebui să fie) o echipă, merg umăr la umăr în această aventură a cărții, de la scrierea la publicarea ei, și pe urmă, când ajunge la ceilalți.

În ce măsură temele profund bucureștene sau rurale românești sunt receptate ca având o miză universală dincolo de granițe?

În aceeași măsură în care Macondo-ul marquezian, Yoknapatawpha lui Faulkner sau guberniile anonime ale lui Cehov au ajuns să intereseze o lume întreagă. Atunci când în literatură există un adevăr universal, un mesaj de profunzime care să spună ceva despre natura umană, despre ceea ce ne preocupă pe toți, orice carte devine exportabilă. Poate mai dificil la început, dar cu siguranță trece granița până la urmă.

Având și experiența coordonării de colecții de literatură română contemporană, cum vedeți evoluția interesului publicului român pentru proza autohtonă în ultimii ani? Se citește mai multă literatură română sau lupta cu bestsellerurile internaționale rămâne disproporționată?

Cred că se citesc în continuare mai mult traduceri, pe premisa că ceea ce e străin e mai bun, mai calitativ, pentru că vine din altă parte, nu e autohton. Cred că e un reflex de care scăpăm greu, vine din istoria noastră recentă. Dar observ și un interes crescut față de literatura română contemporană, încurajat de diferite grupuri de lectură, cluburi de carte, rețele sociale etc. Dar aș spune că principala problemă e cât de puțin se citește în România, indiferent de tipul de carte.

Într-o epocă dominată de autoficțiune, consum rapid de conținut și inteligență artificială, care mai este rolul romanului amplu, de atmosferă și reconstrucție? Mai are romanul puterea de a încetini timpul sau de a oferi sens unei lumi aflate în colaps?

Am fost întrebată la un moment dat ce carte aș recomanda unui cititor tânăr și grăbit. Răspunsul meu a fost Robert Musil, Omul fără însușiri. Nu doar pentru că are peste 1.000 de pagini, dar e și o lectură solicitantă, care cere atenție. Pentru că scopul este să ne recăpătăm răbdarea și capacitatea de a ne cufunda în lumi ficționale complexe, asta ne educă și pentru viață, în general, nu să căutăm soluția rapidă și facilă. Da, cred că romanul oferă sens timpului petrecut citind, ca și vieților noastre. Nu-mi pot imagina o lume fără literatură cum nu-mi pot imagina Pământul fără atmosferă respirabilă.