Creativitate CSR Interviuri

Andrei Huțuleac, regizor „Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie”: Apel la fantezie

dec. 25, 2020 4 min

Andrei Huțuleac, regizor „Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie”: Apel la fantezie

Reading Time: 4 minute

Despre cât de dificil este să faci un film family-fantasy, dar în special despre bucuria de a gândi un film care să nu-l lase pe spectator să se uite la telefon nici măcar o dată în timpul proiecției am vorbit cu Andrei Huțuleac, regizorul filmului.

Andrei Huțuleac
Andrei Huțuleac, regizor

Spuneai că a fost prima oară când ai lucrat pe o poveste care nu îți aparține dar pe care ai simțit că ți-o poți apropia. Cum ți-ai apropiat „Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie”?

În primul rând am avut șansa, prin generozitatea celorlalți doi scenariști, Mihai Mănescu și Matei Dima, de a rescrie totul în favoarea filmului așa-cum-îl-vedeam-eu. Poate că de multe ori modificările aduse poveștii inițiale nu au fost substanțiale, dar ele constau într-o nuanță sau alta care pentru mine făcea diferența. Apoi am încercat să înțeleg povestea dintr-o perspectivă a genului cinematografic pe care îl propune. Scenariul impunea o poveste de aventuri – un family-fantasy cu accente dramatice. Cum cinematografia română s-a concentrat mai mult pe filme de autor în ultimii ani, nu există neapărat precedente ale genului în spațiul autohton așa că am apelat la industrii ceva mai sănătoase din acest punct de vedere. Pe scurt, una din sursele de inspirație (păstrând proporțiile, desigur!) a fost filmul „A Monster Calls”, care spune o poveste similară cu cea din „Copacul dorințelor”. În ambele este vorba despre copii care încearcă să înfrunte o boală necruțătoare apelând la fantezie.

Care a fost cea mai mare dificultate când te-ai văzut în postura de regizor pentru filmul „Copacul dorințelor”?

Au fost nenumărate, ca să fiu sincer, dar dacă ar fi să aleg una care a ținut exclusiv de postura mea de regizor ar trebui să mă refer la dificultatea executării unu film de gen. Repet: într-o cultură în care filmul de gen este mai mult sau mai puțin absent (aproape că studenții nu sunt încurajați să-l practice nici la facultățile de profil!) a ști să execuți un film de aventuri, a putea să te iei în serios pe această temă în condițiile în care poți deja prevedea că filmul va fi evaluat critic în funcție de criterii abracadabrante și că va fi, încă dinainte de a fi văzut, încadrat într-o zonă superficială și care nu merită atenție „înaltă”, a ști, deci, să execuți, ca regizor, un asemenea film și a încerca să o faci câte mai bine în condițiile date mi se pare cea mai mare dificultate. Sper că am reușit și sper ca, prin această reușită, să dizolvăm niște prejudecăți care au înțepenit industria de film a ultimilor ani.

Cum transformi un subiect atât de dificil, cum e paliația, într-o temă digerabilă pentru public, într-un film co­mercial?

Pe de o parte e o întrebare fără răspuns, pe de altă parte e o falsă problemă. Noi știam că vrem să spunem o poveste despre paliație care să poată fi urmărită, într-o duminică după-amiază, de o familie, la cinema. Dacă îți este foarte clar de la început cui se adresează filmul pe care îl faci, cred că proiectul se cristalizează de la sine. Pe de altă parte, dacă îmi permiteți o paranteză ceva mai largă, nu trebuie să uităm de exemplul basmelor fraților Grimm, care, deși sunt de o violență inimaginabilă, s-au insinuat în mentalul colectiv ca ­instrumente foarte bune de educație. De altfel, la momentul la care vorbim toate acestea, există deja studii care arată că sentimentele de frică și chiar de teroare pe care un copil le resimte atunci când ascultă o poveste citită sau când urmărește un film au un aport benefic în educația lui. E ceea ce se cheamă o frică bună, care întărește, care păzește bostănăria. Desigur, nu am avut în cap toate acestea când am lucrat filmul însă voiam doar să subliniez că problema poate fi analizată din perspective diverse. Este, într-adevăr, dificil să găsești nota potrivită în care să vorbești despre paliație pe înțelesul câtor mai mulți oameni – nu pot decât să sper că am reușit.

Cum au fost filmările, ce te-ai impresionat cel mai tare, cu ce povești ai rămas?

Nu sunt un tip impresionabil. Nu atunci când lucrez și nu atunci când am un scop clar de îndeplinit. Dar m-au marcat talentul, maturitatea și implicarea actriței-copil (deocamdată!) Maya Noelle Prediger, cu care am lucrat exact așa cum aș lucra cu un actor format. Ea, laolaltă cu harul ei, a fost cadoul primit de acest proiect de la univers. Deși nu sunt nici un tip teribil de aplecat către misticism, mă gândesc că poate așa se întâmplă când ansamblul e mânat de intenții bune și are scop nobil. Îmi amintesc la fel de limpede și disciplina cu care au susținut demersul, în roluri mai mici dar la fel de importante, copiii-pacienți ai HOSPICE Casa Speranței. A fost plăcut să îi vezi luminoși, inteligenți, implicați, capabili la rându-le să dizolve prejudecățile oricui despre ce înseamnă să ai o boală incurabilă.

Fără a dezvălui prea mult, la ce ar trebui să se aștepte spectatorul când se așază în scaunul de cinema și începe „Copacul dorințelor”?

Sper să găsească în sala de cinema un film care să nu-l lase să se uite la telefon nici măcar o dată în timpul proiecției.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 349 (15 decembrie 2020 – 20 ianurie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Lasă un răspuns

Articole pe aceeași temă: