Cladiu Butacu: Când jocul s-a încheiat, dar tu nu vrei să pleci

Cladiu Butacu: Când jocul s-a încheiat, dar tu nu vrei să pleci

Reading Time: 3 minute

Ce faci când sensul se evaporă, dar convingerea rămâne? Există momente în care nu mai ai energie să o iei de la capăt, dar nici nu poți pleca de tot. Pentru că încă mai ai ceva de spus. Pentru că, undeva, într-un colț din tine, simți că merită, chiar și dacă ți-au spus că nu.

de Claudiu Butacu

Am vorbit recent despre încredere, despre cum se pierde fără zgomot, fără explozie, dar cu urmări adânci. Încrederea, odată plecată, lasă în urmă un spațiu gol. Un loc în care nu mai știi exact ce ai de făcut, dar știi sigur că nu vrei să te prefaci.

Pentru unii, soluția e clară: pleacă. Schimbă contextul, schimbă echipa, schimbă direcția. Am înțeles asta și o respect. Dar există și altă cale. Cea mai puțin vorbită. Calea celor care rămân.

Nu din frică. Nu din comoditate. Ci dintr-un soi de încăpățânare lucidă. Din convingerea că, dacă tot rămânem, măcar să facem loc pentru ceva care are sens.

Am simțit și eu, în mai multe rânduri, cum dispare aerul din încăpere. Cum un proiect care părea viu ajunge să funcționeze doar din inerție. Cum o echipă care vibra devine tăcută. Și cea mai grea a fost nu lipsa de rezultate, ci pierderea bucuriei de a construi împreună.

În EFdeN, am văzut toate ciclurile posibile: entuziasm, epuizare, reconfigurare. Am învățat că energia nu se menține doar din misiune, ci din structura de zi cu zi, din felul în care întrebi, din felul în care asculți, din modul în care lași oamenii să greșească.

Țin minte o perioadă când echipa de electrice avea întârzieri mari, stres, un task imposibil și prea puțină recunoaștere. Coordonatorul a spus la ședință: „Nu mai simt că e locul meu”. Nu l-am convins să rămână. I-am spus doar: „E locul tău dacă vrei să-l faci al tău”.

A rămas. A schimbat structura task-urilor. A redefinit ce înseamnă performanță. Și, fără să o spună explicit, a început să joace alt joc. Unul în care conta mai mult învățarea decât controlul.

Există o teorie care m-a urmărit în toți acești ani: teoria autodeterminării. Spune că avem trei nevoi psihologice fundamentale care ne țin vii în orice context: autonomie, competență și relaționare (belonging).

Dacă nu ai spațiu să decizi — îți pierzi autonomia.
Dacă nu ai provocări reale, dar posibile — îți pierzi motivația.
Dacă nu simți că faci parte dintr-un „noi” — te rupi, chiar dacă ești prezent fizic.

Ei bine… de cele mai multe ori optimizăm tot ce ține de proceduri și neglijăm complet cele trei nevoi. Iar când unul dintre cele trei piloni cade, totul începe să scârțâie. Nu imediat. Ci lent, până când, într-o zi, nimeni nu mai crede.

Mi s-a întâmplat de multe ori să aud: „Nu mai are rost”.

Și, într-o anumită măsură, înțeleg. Când îți pierzi sensul, totul pare mai greu. Când vocea ta nu mai e auzită, te întrebi dacă merită să mai vorbești.

Dar am învățat ceva de la cei care au ales să rămână. Nu dintr-o loialitate oarbă, ci dintr-un sens profund. Oameni care și-au creat propriul spațiu de acțiune, chiar într-un sistem imperfect. Care n-au așteptat să vină „schimbarea de sus”, ci au schimbat conversațiile din jurul lor.

Teoriile organizaționale vorbesc astăzi despre „psihologii sistemice”, despre „organizational blind spots”, despre „burnout-ul valoric.” Dar, în esență, toate spun același lucru:

Oamenii nu obosesc doar din muncă. Obosesc din lipsă de sens.

Când simți că tot ce faci este doar să execuți, dar fără să vezi rezultatul, fără să simți recunoaștere, fără să știi dacă are vreun impact — acolo începe uzura reală.

Adevărata reconstrucție nu începe cu un nou program de leadership. Începe când cineva are curajul să întrebe în ședință: „Chiar asta e important acum?”. Când altcineva recunoaște: „Nu mai simt că sunt văzut”. Când o echipă decide că vrea să facă lucrurile diferit. Nu perfect. Doar mai uman.

Sunt obosit uneori. Nu fizic. Ci de ideea că totul trebuie să arate bine pe dinafară. Că ne e mai frică de ce o să creadă ceilalți decât de ce pierdem în interior.

Iar dacă astăzi aș avea de ales din nou, aș alege să construiesc un spațiu în care oamenii pot greși fără să le fie rușine.

Și poate că acolo începe jocul nou. Un joc în care nu câștigi prin scoruri, ci prin sinceritate. Un joc în care rămâi nu pentru că e sigur, ci pentru că simți că e viu.

Poate nu vei schimba totul. Dar vei schimba ceva. Și, în cele din urmă, acel „ceva” va conta mai mult decât tot ce ai făcut înainte pe pilot automat.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 392 (15 aprilie – 15 mai 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.