Claudiu Butacu: Nostalgia unei societăți pe care n-am trăit-o
Reading Time: 5 minuteCe alegem între victoria cu orice preț și colaborarea care ne poate duce pe toți mai departe? Eu știu ce am ales și de ce. Dar n-am făcut asta din prima. A fost nevoie de câteva lecții de viață.
de Claudiu Butacu
Madrid, septembrie 2012. Șase tiruri au plecat din București cu prima casă solară a României, PRISPA, împărțită în bucăți. În Villa Solar totul e programat la minut: macarale închiriate cu ora, ferestre de acces pe șantier, buffere calculate. Sun șoferii să le explic graficul. Tirul 5 la oră fixă. Tirul 4, opt ore mai târziu.
La capătul firului, un om râde. „Șefu’, eu vin cum îmi iese mie mai bine. Nu cum vă e vouă.”
Aveam un contract de transport în mână și manualul era limpede: penalități, telefon la firmă, presiune până se sperie omul. Am ezitat. Vorbeam cu oameni plecați din țară pentru un trai mai bun, învățați că timpul ți-l aperi singur, pentru că nimeni altcineva nu ți-l apără. Nu știam ce e bine să fac. Orice variantă părea și corectă, dar și greșită în același timp.
Singura hartă mentală pe care o aveam venea de pe un teren de handbal. La 16 ani, în Bacău, la o competiție locală: 19-19, ultimele secunde, aruncare de la 7 metri. Eram accidentat. Am cerut mingea oricum: voiam eu golul victoriei. Am ratat. Locul 2. Pe harta aia, un om care nu respecta graficul era un adversar. Adversarii se înving.
Am ales altceva. Le-am spus șoferilor că există o olimpiadă internațională a caselor, ca România participă pentru prima dată și că locuința din tirul lor a fost construită de studenți.
Primul tir a intrat pe șantier la 10:00 fix. Șoferul a coborât și a văzut steagul României ridicat și douăzeci de studenți în salopete identice, aliniați pentru descărcare. Nea Ion nu ne-a mai lăsat să dăm noi telefoanele. Și-a sunat singur colegii: aici totul e la milimetru, băieții ăștia nu se joacă, respectați orele.
Apoi s-a întâmplat ce nu era în niciun grafic. Familii de români din Madrid au aflat că „echipa României” construiește în oraș și au început să vină cu mâncare de acasă, faimoasele sarmale și o oală de ciorbă. Un șofer care își gătea singur pe drum ne-a lăsat murăturile lui. Seara, studenți din alte echipe se strângeau pe prispa casei noastre cu o chitară. Avem o vorbă pentru asta, rămasă de atunci: you can’t fight the good life.
Doi ani mai târziu, Versailles. Douăzeci de echipe din toată lumea construiesc case solare în grădinile palatului. Plus trei echipe de rezervă, care n-au prins finala. Croații erau rezervă. Au venit oricum.
Aveau un sistem cu ventuze pentru manipulat sticla și au trecut cu el de la un șantier la altul: panourile de sticlă ale nordicilor, geamurile serei noastre, peretele cortină al spaniolilor. Aritmetica era simplă: dacă o echipă nu termina la timp, locul ei se putea elibera. Croații au ajutat-o să termine.
Noi am ajuns la start cu două zile de întârzieri în spate. În Madrid, când echipa din Egipt a rămas în urmă, le-am trimis oameni de la noi. În 48 de ore, alte echipe făceau la fel. De atunci, la fiecare ediție, primul lucru pe care îl deschidem e un grup comun cu o singură întrebare: cine are nevoie de ajutor? Un grup de WhatsApp unde primul administrator e un român. Apoi intră rând pe rând câte un alt admin, până ajungem cu toții, iar la final grupul se transformă în: unde ne vedem diseară, șantierele s-au încheiat.
Nu toată lumea s-a bucurat. Profesori coordonatori din alte țări le-au interzis studenților să ajute: păstrați avantajul, câștigați voi. Studenții i-au ocolit încet. Am văzut scule ascunse la baie ca să nu se vadă că circulă între șantiere.
În 1954, psihologul Muzafer Sherif a dus două grupuri de băieți de 11 ani într-o tabără din Oklahoma, la Robbers Cave. Rattlers și Eagles. Câteva zile de turneu cu premii au fost de ajuns: steaguri arse, raiduri în cabane, mesele comune transformate în bătaie cu mâncare.
Împăcarea a venit abia când cercetătorii le-au dat probleme pe care niciun grup nu le putea rezolva singur. Conducta de apă a taberei, înfundată. Camionul cu provizii, rămas în pană: băieții l-au scos trăgând de aceeași frânghie cu care se luptaseră la tracțiune. La plecare, cele două grupuri au cerut să meargă acasă cu același autocar. E studiul clasic al scopului supraordonat, reluat de Cialdini în „Psihologia persuasiunii”.
Partea mai puțin citată: Sherif mai încercase o dată, cu un an înainte, la Middle Grove. Băieții au refuzat să se dușmănească. Când cercetătorii le-au vandalizat noaptea tabăra, ca să arunce vina pe celălalt grup, copiii au bănuit adulții. Corect. Studiul a fost abandonat și a ieșit la suprafață abia în 2018, în cartea Ginei Perry, „The Lost Boys”. Ca să obții ostilitate a fost nevoie de sabotaj organizat. Cooperarea a apărut singură.
Iar dacă apare singură, se poate și proiecta. În 1971, la Austin, după desegregarea școlilor din Texas, clasele amestecate fierbeau de ostilitate. Psihologul Elliot Aronson a încercat o schemă simplă, clasa puzzle: fiecare copil primea o singură piesă din lecție, iar lecția întreagă nu exista decât dacă fiecare își preda piesa celorlalți. Notele au crescut, ostilitatea a scăzut, copii care se evitau au început să se caute. Nimeni nu le-a ținut discursuri despre toleranță. Li s-a schimbat doar structura: din adversari pe notă, în piese din același întreg.
Principiul ăsta îl testez acum la cursurile mele de la BISM. Date nu am încă, îmi trebuie câțiva ani de măsurat. Dar ceva se vede cu ochiul liber: lecția devine responsabilitatea echipei, nu a profesorului. Cursanții își asumă.
Aici e teoria mea, după 15 ani în care am tot văzut filmul asta. Ne e dor de o Românie unită care n-a existat niciodată ca stare permanentă. Au existat momente. Și momentele au avut mereu aceeași rețetă, în trei părți.
Unu: un scop pe care nu-l atinge nimeni singur. Doi: o identitate destul de încăpătoare cât să intre în ea și șoferul, și studentul, și familia din diaspora. Trei: un prim gest de ajutor făcut la vedere. Încrederea nu se cere și nu se predică. Se vede la altul și se copiază. Croații au făcut primul gest. Noi l-am dus mai departe la egipteni. Restul a venit singur.
A patra piesă am înțeles-o cel mai târziu, pentru că mă privea pe mine. Competiția din Bacău era măruntă. Miza a crescut într-o singură clipă: când am decis, accidentat, că golul victoriei trebuie să fie al meu. Asta face supereroul. Întâi umflă miza, apoi o scapă pe jos. Echipele sănătoase nu au nevoie de supereroi. Și nici de cultul campionului: dacă toți trebuie să fim câștigători, cineva trebuie să fie pierzători. Cine se oferă? Cultul ăsta e același pariu pe grupuri în opoziție, ambalat festiv.
Deci: dezbinarea are administratori. Profesorul care interzice ajutorul, cercetătorul care sparge tabăra noaptea, jucătorul accidentat care nu dă mingea. Dar și cooperarea are arhitecți. Diferența dintre Middle Grove și clasa puzzle e că unii au proiectat vrajba, ceilalți interdependența. Materialul a fost același: copiii.
Mircea Miclea numește locurile unde regulile bune funcționează deja „insule de normalitate”. În insula construită în ultimii 15 ani la EFdeN, întrebarea „cine are nevoie de ajutor?” e reflex, nu decizie. Partea grea sunt punțile. Pe continent, într-o societate neîncrezătoare, orice om rațional îți demonstrează în cinci minute că nu va merge. La proiectul la care lucrez acum, asta mă ține treaz: cum legi insulele între ele, punte cu punte, până încep să semene a autostrăzi. Pare că mai avem nevoie și de alt tip de autostrăzi, iar pe aceste benzi să circule valorile sănătoase pe care dorim să construim societatea. Nea Ion n-a citit niciun studiu. A văzut un steag și douăzeci de salopete la ora 10:00. Și a pus mâna pe telefon.
Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.
Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 410 (15 septembrie – 15 octombrie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.
Urmăriți Revista Biz și pe Google News. Abonamente Revista Biz

