Lemnul care merită mai mult: cum putem transforma o resursă ignorată într-un motor economic și cultural

Lemnul care merită mai mult: cum putem transforma o resursă ignorată într-un motor economic și cultural

Reading Time: 18 minute

România are păduri care pot produce unele dintre cele mai valoroase esențe din Europa, dar doar o fracțiune infimă din lemnul recoltat ajunge în produse cu adevărat valoroase. Radu Vlad, Forest Program Manager (Manager Național Departament Păduri) la WWF România, explică ce înseamnă „lemnul superior”, cum ar putea fi transformat într-un avantaj strategic pentru economie și comunități, și de ce avem nevoie de politici curajoase, nu doar de tăietori iscusiți.

Puțini știu că, din cele aproximativ 18 milioane de metri cubi de lemn recoltați anual din pădurile României, mai puțin de 10% ajung să fie prelucrați în produse finite de calitate – mobilă, parchet, instrumente muzicale, obiecte artizanale. Restul ajunge la foc, biomasă sau cherestea brută. Practic, tăiem păduri cu ciclu de viață de peste o sută de ani pentru a le arde în sobe sau a le transforma în tocătură.

Acest dezechilibru are cauze sistemice: lipsa infrastructurii forestiere, vânzarea lemnului „pe picior”, o piață dominată de actori care privilegiază volumul în detrimentul calității și, mai ales, absența unei viziuni la nivel de politici publice. Într-un astfel de context, conceptul de „valorificare superioară a lemnului” devine mai mult decât un termen tehnic – devine o șansă economică și culturală pentru România.

Una dintre organizațiile care atrag constant atenția asupra acestui potențial nevalorificat și care lucrează activ pentru schimbare este WWF România. Filiala locală a uneia dintre cele mai mari organizații internaționale de conservare a naturii activează în țară de peste 15 ani, lucrând pentru protejarea biodiversității, a pădurilor și a resurselor naturale. Printre proiectele sale se numără și promovarea unei economii forestiere durabile, în care lemnul să fie valorificat inteligent și cu grijă față de natură.

Pentru a înțelege mai bine cum ar putea arăta o astfel de transformare, am stat de vorbă cu Radu Vlad, Forest Program Manager la WWF România, care coordonează proiectele legate de gestionarea pădurilor și bioeconomie forestieră.

Ce înţelege WWF România prin „valorificare superioară a lemnului”?

Conceptul de valorificare superioară a lemnului este unul deja consacrat în silvicultura românească, fiind definit ca valorificarea masei lemnoase realizată de către administratorii pădurilor sub formă de sortimente de lemn fasonat, astfel încât fiecărui sortiment să îi fie atribuită destinația industrială adecvată, care să permită obținerea unei valori adăugate maxime.

Cu alte cuvinte, este vorba despre transformarea masei lemnoase obținute din arborii exploatați în sortimente distincte, în funcție de calitate, dimensiune și destinație, astfel încât fiecare sortiment să fie direcționat către lanțul de prelucrare care asigură valorificarea optimă a resursei, urmărind obținerea celei mai mari valori adăugate prin produse din lemn cu durată lungă de viață.

Ca să înțelegem mai bine acest concept, ne putem gândi la situația opusă, care se întâmplă din păcate mult prea adesea în prezent: folosirea lemnului de calitate superioară direct ca lemn de foc sau ca materie primă pentru plăci aglomerate, în loc ca acesta să fie transformat în grinzi pentru construcții, mobilier sau alte produse din lemn masiv, cu valoare economică adăugată și durată lungă de viață.

Cum se defineşte „lemn de calitate superioară” și care sunt caracteristicile/speciile relevante?

Lemnul de calitate superioară reprezintă sortimentele de lemn rotund (bușteni) provenite, de regulă, din prima parte a trunchiului arborilor maturi, caracterizate prin dimensiuni mari (diametru și lungime), fibră dreaptă, creșteri anuale cat mai uniforme și absența defectelor, care permit prelucrarea superioară / intensivă, fără pierderi semnificative de material, în produse din lemn cu valoare adăugată ridicată. 

Aceste sortimente sunt utilizate în special la fabricarea produselor din lemn masiv, cum ar fi furnirul estetic, furnirul tehnic, lemnul de rezonanță pentru instrumente muzicale, doagele pentru butoaie, grinzile pentru construcții, cheresteaua de calitate superioară, destinată industriei mobilei și lucrărilor de tâmplărie, parchet masiv și pardoseli stratificate dar evident si lemnul pentru sculptură, draniță, obiecte artizanale și alte produse ale meșteșugarilor locali, care valorifică lemnul în forme cu valoare culturală și estetică ridicată.

Speciile forestiere al căror lemn este cel mai frecvent asociat cu „lemnul de calitate superioară” din Romania sunt: stejarul, fagul, paltinul, cireșul, frasinul, ulmul, laricele, molidul, bradul și pinul dar și nucul, mărul sau părul pădureț (ce cresc cel mai adesea în pășuni sau la liziera pădurii).

Totuși, având în vedere diversitatea de specii din România, fiecare specie își dovedește valoarea de întrebuințare excepțională, în funcție de destinația și specificul produselor din lemn. Astfel, molidul de rezonanță din Carpați este apreciat la nivel internațional pentru fabricarea instrumentelor muzicale, stejarul, paltinul și laricele sunt utilizate pentru construcții durabile și mobilier de calitate, iar fagul, datorită texturii și densității sale, este valorificat atât în industria mobilei, cât și în realizarea elementelor de design interior. Frasinul, prin duritatea și elasticitatea sa, este deosebit de apreciat pentru parchet și pardoseli din lemn masiv, în timp ce ulmul se distinge prin desenul decorativ al fibrei, fiind folosit în mobilier și amenajări interioare cu caracter rustic-elegant. Teiul este recunoscut pentru calitățile sale deosebite în sculptură, iconografie și obiecte artizanale tradiționale, iar speciile precum paltinul și cireșul se remarcă prin valoarea lor estetică deosebită, fiind folosite în mobilierul fin și în arta decorativă.

Ce date aveți despre cât lemn ajunge astăzi în produse finite, comparativ cu cel procesat primar sau folosit ca lemn de foc?

Datorită inițiativei Balanța Lemnului din România (care prelucrează toate datele disponibile în SUMAL) avem o imagine de ansamblu obiectivă asupra modului în care se utilizează lemnul. Astfel, raportat la cei 18 milioane m3 lemn recoltat anual din pădurile din România, cca 0,7 milioane m3 iau calea prelucrării în elemente de mobilă de lemn masiv – adică sub 4%. Iar în total, mai puțin de 10% ajunge să fie transformat în produse din lemn finisate, cu valoare adăugată ridicată destinate segmentelor de piață mediu-superior și premium.

Majoritatea volumului de lemn din piață ajunge în principal ca lemn de foc si biomasă energetică (aproape jumătate), tocătură pentru plăci aglomerate din lemn (17%) sau simple cherestele (cca 20%). Astfel, putem aprecia că prelucrarea superioară a lemnului în România și utilizarea lemnului în cascadă nu arată bine deloc comparativ cu potențialul de valorificare a resursei lemnoase care se recoltează din păduri.

Notă. Prin recoltarea arborilor destinați producerii unor sortimente superioare de lemn gros, rezultă în mod implicit toată gama de sortimente. Într-adevăr, nu tot lemnul rezultat dintr-un arbore se pretează a fi utilizat pentru producția de instrumente muzicale sau mobilier. Întotdeauna, cu o pondere diferită de la un arbore la altul, rezultă și lemn de calitate inferioară, în funcție de dimensiuni (diametru și lungime) și de defectele acestuia (putregai, crăpături, excentricitate, incluziuni minerale, inimă roșie etc.). Important este ca fiecărui sortiment să îi fie atribuită destinația industrială adecvată, care să permită obținerea unei valori adăugate maxime. Spre exemplu, în cazul unui buștean de fag, utilizarea sortimentelor poate varia de la furnir estetic (lemnul de cea mai bună calitate), furnir tehnic, elemente sculptate, panouri stratificate, mobilier, cherestea și elemente de construcții, până la tocătură pentru plăci aglomerate, lemn pentru celuloză și, în final, lemn de foc sau biomasă (N.B. calitatea cea mai slabă ce nu se pretează la o altfel de utilizare superioară).

Care este potențialul României de a crește acest procent?

Pentru a înțelege potențialul pădurilor din România, din punct de vedere statistic, putem estima că mai bine de o treime din volumul de lemn destinat recoltării reprezintă lemn de calitate superioară. Aceasta indică un potențial de triplare a cantităților de masă lemnoasă disponibile pentru industriile de prelucrare a lemnului cu valoare adăugată mare, care deservesc segmentele de piață mediu-înalt și premium – N.B. aceasta fără a tăia niciun metru cub în plus față de posibilitatea anuală calculată conform tuturor rigorilor unui management forestier durabil. Din punct de vedere socio-economic, ar însemna: creearea a zeci de mii de noi locuri de muncă și atragerea a câtorva miliarde de euro în economia locală – toate acestea doar printr-o utilizare mai inteligentă a resurselor existente, fără nicio creștere a cotelor de exploatare a lemnului.

Așadar România are un potențial enorm de creștere în industria de prelucrare superioară a lemnului în accord cu principiul utilizării lemnului în cascadă pentru a pune bazele unei bioeconomiii forestiere sustenabile. Un potențial enorm astăzi nevalorificat datorită unei lipse de viziuni și inconsistență în implementarea politicilor forestiere. Fără a creea o predictibilitate minimă, fără o susținere pentru implementarea sistemului silvicultural apropiat de natură și fără o stimulare a unei valorificări superioare, lăsăm practic “piața liberă” să funcționeze ca singura pârghie care dictează ce se întâmplă cu lemnul.  În acest fel putem spune că “stricăm orzul pe gâște”.

A venit momentul să înțelegem că ideea unei piețe atotputernice, capabile să autoregleze în mod echitabil și sustenabil utilizarea resurselor naturale, este un concept perimat. În absența unor politici publice coerente și a unui cadru de reglementare responsabil, piața singură nu poate asigura gestionarea durabilă a resurselor naturale – iar pădurile rămân cea mai bună ilustrare a acestei realități. Exemplu: În contextul crizei energetice, lăsată exclusiv în logica profitului imediat, piața ar putea direcționa întreaga resursă de lemn către utilizări energetici (N.B. subvenționate), sacrificând astfel valoarea adăugată, beneficiile sociale și echilibrul ecologic pe termen lung. De aceea, este necesară reglementarea pieței și introducerea unor criterii clare de sustenabilitate.

Important! În silvicultura din România sunt impuse prin norme regenerarea naturală a pădurilor cu obligativitatea conducerii pădurilor catre compoziții naturale diverse și cicluri lungi de producție, cu o vârstă a exploatabilității tehnice ce depășește 120-160 de ani, pentru pădurile de producție tocmai pentru a furniza sortimente superioare de lemn (adică lemn gros de calitate superioară), în plus față de beneficiile ecologice previzionate. În final, din păcate, vedem că prea puțin din acest lemn de calitate superioară ajunge în produse cu valoare adăugată ridicată în urma unei prelucrări superioare la care s-ar preta aceste sortimente țel vizate de planurile de gestionare a pădurilor. În acest fel, efortul investit prin modul de gestionare a pădurilor nu este ulterior valorificat prin industrializarea lemnului. Problema de bază este că nu susținem nici producția silvică a acestor sortimentelor superioare, si nici nu este stimulata apoi prelucrarea superioară a acestor produse din lemn (și dintr-o perspectivă economică).

Iată deci că silvicultura nu poate rămâne izolată de bioeconomia forestieră care se dezvoltă în aval de pădure. O pădure bine gospodărită are nevoie de o economie care să-i prețuiască lemnul la adevărata valoare, altfel își pierde viabilitatea economică. Deci modul în care valorificăm lemnul dictează modul în care gospodărim pădurile! Între gestionarea pădurilor și valorificarea resursei lemnoase există o “simbioză” – una depinde de cealaltă, într-un pact de solidaritate ce se întinde peste generații. – viabilitate economică.

Care sunt principalele specii folosite în prelucrarea superioară și ce riscuri de raritate, amenințare sau exploatare necontrolată există?

Speciile forestiere folosite în prelucrarea superioară sunt, de fapt, speciile cel mai frecvent asociate cu „lemnul de calitate superioară”. Enumerate aici într-o ordine a abundenței în pădurile României, acestea sunt: fagul, molidul, bradul, gorunul și stejarul, paltinul, cireșul, frasinul, ulmul și laricele. Chiar daca unele specii sunt mai putin raspandite acest lucru se datoreaza modului de raspindire in compozitiile naturale. Nu există riscuri asupra stării de conservare a acestor specii în România, deși au existat perioade în care anumite specii valoroase au fost exploatate cu predilectie.

Notă. În trecutul istoric, zonele de campie au fost afectate de defrișări pentru extinderea terenurilor agricole. Astfel, pădurile de stejari au fost reduse artificial. În cazul tișiei, specia (aflată acum pe lista roșie a florei din România) a fost persecutată deoarece lemnul său era folosit pentru confecționarea arcurilor și pentru sculptură, (fiind o esență tare, flexibilă și rezistentă la atacul insectelor xilofage) dar și pentru că frunzele ei sunt otravitoare. Apoi, în anii 1990–2000, a fost rândul cireșului și al paltinului să fie „pescuite” din compozițiile forestiere, însă fără să fie afectată semnificativ distribuția la nivel național. O atenție deosebită a avut-o și paltinul „creț”, o varietate rară care prezintă, în partea inferioară a trunchiului, o fibră ondulată ce, prin secționare, dezvăluie un model ornamental de mare valoare.

Trebuie, deci, înțeles că, în România, speciile folosite în prelucrarea superioară nu sunt specii rare, amenințate sau periclitate. Dimpotrivă, sunt specii cu răspândire naturală, chiar larg răspândite (cum este cazul fagului, molidului, stejarilor, bradului, paltinului, cireșului și frasinului), care sunt promovate și cultivate deliberat, prin cicluri lungi și printr-o silvicultură apropiată de natură, urmărindu-se tocmai obținerea de sortimente superioare de lemn gros, ce pot fi prelucrate intensiv în produse cu valoare economică adăugată ridicată.

Care sunt barierele majore pentru accesul la lemn de calitate?

Din perspectiva noastră principalele provocări ar fi:

Ponderea majoritară a masei lemnoase valorificate pe picior – un sistem generalizat care comportă conflictele de interese sistemice – dublata de capacitatea administrativă limitată a micilor operatori pentru organizarea unei valorificari diferențiate a lemnului (cantități anuale recoltate relativ mici, multe parchete, raspândire variată, capacitate tehnică limitata, etc.);

Piața este dominată de industria de prelucrare primară a lemnului (foarte probabil supradimensionată în cursul ultimilor 25 de ani, comparativ cu disponibilitatea resursei), a cărei eficiență se bazează pe consumul supertehnologizat al unor mari cantități de lemn și care exercită (cel putin periodic) o presiune în piață privind achiziția de masă lemnoasă nediferențiată;

Practicile de piață non-competitive (adică încălcarea regulilor de concurență) care au ca scop obținerea unor avantaje în piata lemnului.

Infrastructura forestieră și logistica deficitara (i.e. platforme primare și depozite amenajate, rețeaua de drumuri și funiculare, utilaje forestiere performante și prietenoase cu mediul);

Și, nu în ultimul rând, creșterea costurilor la energie și competiția creata de piața lemnului de foc si a biomasei utilizata in scop energetic.

Ce rol joacă lipsa sortării în pădure și cum ar putea fi îmbunătățit acest proces?

Captiv într-o tranziție nesfârșită din comunism, sectorul forestier românesc se luptă încă să se adapteze la piața unică europeană. Fără a urma o strategie forestieră națională, una dintre puținele constante ale sectorului forestier este sistemul de vânzare a lemnului pe picior, principala formă de intrare pe piața globală a lemnului recoltat din România. După mai bine de 80 de ani de implementare, vânzările actuale ale lemnului pe picior pot fi considerate un sistem socio-tehnic dominant care cuprinde nu numai norme, ci se reflectă și în obiceiurile și cultura tranzacționării lemnului. Nu este de mirare că există atât de multă opoziție la schimbare.

Ca medie a ultimilor ani, probabil aproximativ 70% din lemnul din România este valorificat ca lemn pe picior. În sistemul de valorificare a lemnului pe picior, operatorii plătesc în avans un volum estimat de lemn al arborilor netăiați, urmat de sortarea lemnului efectuată pentru utilizarea distinctă a diferitelor sortimente. Sortarea lemnului este, așadar, decisă și realizată de operatori în funcție de cunoștințele lor tehnice, constrângerile contractuale și posibilitățile economice. Cu toate acestea, într-o economie în curs de dezvoltare, caracterizată de lipsa predictibilității politicilor forestiere, posibilitățile operatorilor locali sunt adesea limitate, mai ales atunci când apar practici de piață non-competitive (adică încălcarea regulilor de concurență) și când piața este puternic influențată de industria de prelucrare primară menționată mai sus. De aceea, în multe situații, transformarea lemnului în sortimente distincte/superioare nu se mai efectuează în mod adecvat pentru a oferi o utilizare optimă și, ca rezultat, lemnul de calitate superioară ajunge uneori să fie transformat direct în plăci din așchii de lemn sau chiar în lemn de foc (aici circuitul banilor este direct si rapid).

Soluții imediate:

Susținerea investițiilor în logistică și infrastructură forestieră prietenoasă cu mediul care sa includa construcția de drumuri, platforme primare și depozite de lemn amenajate, care să permită stocarea, manipularea și sortarea lemnului în condiții optime de mediu și eficiență economică.

Facilitarea accesului la resursele forestiere al afacerilor din domeniile de activitate specifice sectorului forestier, în funcție de contribuția la dezvoltarea socio-economică a comunităților locale (conform Strategiei Nationale pentru Paduri SNP30 – DSA3). Instituirea de mecanisme clare pentru creșterea contribuției sectorului forestier la dezvoltarea socio-economică durabilă a comunităților locale, prin lanțurile valorice verticale raportate la resursa de lemn consumată.  Spre exemplu consideram necesar instituirea posibilității ca licitațiile publice pentru vânzarea lemnului provenit din pădurile aflate în proprietate publică să poată aplica și alte criterii de adjudecare /criterii de sustenabilitate, nu doar prețul direct oferit pentru resursa brută de lemn, ci și aportul socio-economic local generat prin lanțurile valorice verticale ale activităților de recoltare, prelucrare și comercializare a lemnului, raportat la cantitatea de lemn consumată. Astfel ar fi stimulate cresterea gradului de prelucrare a lemnului care incepe in mod obligatoriu cu o sortare adecvata a lemnului.

Pentru comercializarea lemnului fasonat de către administratorii de păduri din fondul forestier proprietate publică a statului, trebuie instituit (printr-un proces participativ) un Catalog Național al Sortimentelor de Lemn Rotund Fasonat pentru Industrializare, prin care să fie promovată o sortare adecvată (minimală) pentru valorificarea superioară a lemnului.

Indicatorii de performanță stabiliți pentru Regia Națională a Pădurilor trebuie să reflecte eforturile depuse pentru promovarea valorificării masei lemnoase sub formă de sortimente de lemn fasonat din depozite și să cuantifice ponderea lemnului sortat corespunzător, achiziționat de producătorii din industria mobilei, de comunitățile locale – ca lemn destinat construcțiilor rurale – precum și de către meșterii artizani în lemn.

Consolidarea capacității instituționale a Consiliului Concurenței pentru o monitorizare mai atentă a pieței și a eventualelor practici care ar putea afecta concurența loială.

Cum influențează piața gri sectorul lemnului de calitate? Ce tip de intervenții ar fi eficiente pentru limitarea acestui fenomen?

Provocările sistemului de combatere a exploatărilor ilegale încep și sunt, în mod direct, condiționate de modul în care este valorificat lemnul. De zeci de ani, silvicultura din România vinde pădurea sub forma unui volum estimat al arborilor existenți în pădure, înainte de a fi recoltați, și nu există mai apoi o preocupare referitoare la verificarea materialelor lemnoase care pleacă de la pădure. Dar, același număr de arbori marcați poate însemna un volum total diferit de lemn! Practic, este acceptată plata efectuată în avans pentru o calitate estimată a lemnului, iar cantitățile recoltate și expediate efectiv din pădure nu sunt verificate la finalul procesului. Aceasta este legislația aplicabilă, și de aceea considerăm că, în acest fel, este instituită practic o „zonă gri” ce nu poate fi controlată.

În acest context, trebuie cunoscut faptul că cea mai afectată „piață gri” din sectorul forestier este, de fapt, piața lemnului de foc sau constructii locale. Aici se „descarcă”, în principal, surplusul de lemn – cantitățile rezultate din eventuala subestimare a volumului lemnului pe picior (acolo unde și atunci când aceasta există – pentru că nu trebuie să generalizăm). În acest fel, lemnul se transportă pe distanțe scurte (direct din pădure sau dintr-un depozit local), iar plata se face imediat, în numerar (N.B. În general, populația nu este interesată de documentele de proveniență, cu atât mai mult cu cât obținerea acestora este condiționată și de plata TVA-ului).

Principala intervenție pentru limitarea acestui fenomen (alaturi de reducerea TVA-ului) ar fi instituirea obligației ca plățile aferente lemnului contractat pe picior și recoltat să se efectueze strict pentru cantitățile de materiale lemnoase declarate la introducerea pe piață, și nu pentru volumul de lemn pe picior, calculat estimativ prin actul de evaluare. Aceasta ar reprezenta esența reformei în administrarea pădurilor proprietate publică, cu implicații asupra regulamentului de valorificare a lemnului, regulamentului de pază a pădurilor și asupra întregii arhitecturi a sistemului național de combatere a recoltărilor ilegale. Controlul axat pe lemnul declarat la introducerea pe piață este singura modalitate care produce probe concludente și solide în instanță. Se impune, așadar, transformarea sistemului actual de control, bazat pe „marcarea” și paza arborilor în pădure, într-unul axat pe controlul volumelor de materiale lemnoase (foarte important!) la introducerea lor pe piață.

Eliminarea conflictului de interese sistemic generat de modul actual de vânzare a lemnului pe picior este singura cale către simplitate, transparență și eficiență!

Ce politici publice și reglementări ar fi necesare pentru a încuraja prelucrarea cu valoare adăugată mare? Sunt luate în calcul instrumente ca subvenții, norme de sortare, stimulente fiscale?

Prin sistemul silvicultural apropiat de natură, aplicat în cea mai mare parte a României, se asigură o diversitate de sortimente de lemn de calitate superioară. În esență, silvicultura din România a ales să meargă pe calitate și nu pe cantitate. Așadar, neavând avantajul unei resurse uriașe de lemn, precum alte regiuni, cea mai potrivită soluție pentru România este să valorifice superior lemnul și să se dezvolte, cu predilecție, în direcția prelucrării superioare a lemnului în produse din lemn masiv. România are acest atu deoarece implementează un sistem silvicultural dimensionat să asigure în mod planificat continuitatea pe termen lung a recoltelor de lemn urmărind obținerea de sortimente superioare de lemn (lemn gros de calitate superioară), dispune de resurse umane calificate și de know-how solid în domeniul prelucrării superioare a lemnului.

Lumea este într-o continuă schimbare. Dinamica este tot mai accelerată, iar diverse tendințe macroeconomice adâncesc lipsa de predictibilitate, inclusiv în sfera bioeconomiei. Silvicultura însă, spre deosebire de culturile anuale din agricultură, implică o planificare a producției care durează zeci sau chiar sute de ani (a se vedea ciclurile lungi de producție). În România, până la exploatabilitate, pădurea este gospodărită de cel puțin cinci generații de silvicultori care urmează același plan de bază privind amenajarea pădurilor, urmărind producerea unor sortimente de lemn gros de calitate. În acest context, devine evident că cea mai bună măsură de adaptare la diversele tendințe economice este continuitatea gospodăririi pădurilor pe cicluri lungi de producție, prin care se obțin aceste sortimente-țel de lemn gros, urmând principiul „din mare poți ușor să faci mic”.

Există însă și o serie de estimări conform cărora viitorul nu aparține lemnului masiv, ci produselor din lemn compozit, deoarece produsele din lemn masiv sunt mai scumpe și, în consecință, au o desfacere mai redusă. Așa este: sunt mai scumpe, dar și mai trainice, mai durabile, iar într-o piață globală, cererea este în creștere și pentru aceste produse. Oportunitatea unei astfel de opțiuni este și mai clară astăzi, când concepte precum utilizarea lemnului în cascadă, consolidarea economiei circulare sau neutralitatea climatică sunt deja transpuse în politicile Uniunii Europene. Iată de ce România și-a asumat, prin Strategia Națională pentru Păduri (SNP30 – DSA 3):

(1) Creșterea, cu cel puțin 10% până în 2030, a gradului de prelucrare a resurselor forestiere la nivel local (raportul dintre valoarea produselor prelucrate și valoarea materiei prime utilizate); și

(2) Majorarea, cu 10% până în anul 2030, a contribuției sectorului forestier la dezvoltarea socio-economică durabilă a comunităților locale, prin lanțurile valorice verticale raportate la resursa forestieră consumată.

Direcțiile strategice sunt clare – rămâne să fie completate de o susținere reală. În afara soluțiilor de bază prezentate la punctul 5, pe care le considerăm necesare, ar mai trebui avute în vedere următoarele:

Necesitatea unui sprijin financiar dedicat, la nivelul Uniunii Europene, pentru gestionarea durabilă a pădurilor, creșterea rezilienței climatice, mecanisme compensatorii pentru proprietarii/administratorii de păduri cărora le sunt impuse restricții în gestionarea acestora, avansarea cercetării și inovării, creșterea capacității instituționale și promovarea unei bioeconomii circulare sustenabile – toate acestea cu scopul de a crește competitivitatea și reziliența unui sector care reprezintă un „fanion” economic, cultural și ecologic, nu numai în România, ci și pentru alte regiuni din Europa.

Politici de achiziții publice care să stimuleze utilizarea produselor din lemn cu valoare adăugată ridicată și durată lungă de viață (de exemplu, prin Fondul Social pentru Climă, care poate finanța măsuri pentru renovarea clădirilor și creșterea eficienței energetice), precum și aplicarea unor criterii de sustenabilitate pentru producerea biomasei destinate utilizării energetice.

Este esențial ca practicile silviculturale apropiate de natură, aplicate cu consecvență timp de peste un secol și care au permis țării să-și păstreze acest patrimoniu natural neprețuit, să fie menținute în Normele Silvice ce urmează să fie revizuite. În același timp, politicile forestiere trebuie să confere coerență, predictibilitate și eficiență administrativă, prin reducerea birocrației excesive și a sarcinilor administrative inutile.

Cum poate fi orientată gestionarea pădurilor spre producerea de lemn superior, fără a compromite biodiversitatea și durabilitatea pe termen lung?

Caracteristicile de bază ale silviculturii românești (instituite prin lege) conferă ceea ce numim un rol multifuncțional al pădurilor din categoria celor de producție. Promovarea unor compoziții naturale bogate în specii adaptate condițiilor locale, regenerarea naturală instalată treptat, sub masiv, adoptarea unor cicluri lungi de producție pentru obținerea sortimentelor superioare de lemn gros și aplicarea principiului continuității recoltelor de lemn, axat pe crearea și menținerea unor structuri mozaicate diversificate aflate într-un echilibru dinamic la nivel de peisaj, toate acestea, alături de instituirea unor perioade de liniște pe termen lung, garantează aplicarea unui sistem silvicultural apropiat de natură.

Dacă apreciem starea pădurilor din România și biodiversitatea pe care o adăpostesc, atunci trebuie să înțelegem gândirea silviculturală ce stă în spatele acestor rezultate. Nu trebuie să confundăm greșelile unor silvicultori / proprietari / companii / politicieni cu sistemul silvicultural în sine. De aceea, pentru WWF România, una dintre principalele direcții strategice de acțiune o reprezintă îmbunătățirea aplicării legii și a sistemului silvicultural actual instituit prin regimul silvic, în contextul reformelor administrative necesare pentru eficientizarea sistemului de combatere a recoltărilor ilegale și, în general, cel de administrare a pădurilor.

Silvicultura din România reglementează o vârstă a exploatabilității înaintate tocmai pentru a susține producția unor sortimente superioare, care în aval de pădure sunt potrivite pentru o prelucrare superioară în produse cu valoare adăugată ridicată și cu o durată de viață îndelungată. Aceasta este motivul pentru care, în România, obiectivele de gospodărire a pădurilor cu rol de producție vizează deci eficiența în obținerea unui lemn de calitate superioară, și nu maximizarea producției de biomasă – asumând chiar o pierdere semnificativă în ceea ce privește eficiența producției de lemn brut sub raport cantitativ.

Doar promovând principiile utilizării în cascadă a lemnului, prin lanțurile de prelucrare superioară a lemnului în produse cu o durată lungă de viață care înglobează cea mai mare valoare economică adăugată, se poate asigura scăderea presiunii pe păduri și susținerea unei silviculturi apropiate de natură, planificate să producă sortimente de lemn gros de calitate superioară (N.B. care se obțin prin cicluri lungi de producție).

Doar atunci când aceste sortimente de lemn gros sunt valorificate la adevărata lor valoare este răsplătit efortul silvicultural. Numai astfel se poate asigura viabilitatea economică a unui sistem orientat spre calitatea sortimentelor de lemn și nu spre maximizarea cantității de biomasă recoltată.

Care sunt efectele socio-economice ale prelucrării superioare, în comparație cu exploatarea pentru lemn de foc sau biomasă? Cum ar putea beneficia comunitățile locale?

„Alchimia” transformării lemnului în aur verde constă în valoarea adăugată obținută prin prelucrarea superioară a acestuia – iar această valoare este direct proporțională cu totalul taxelor plătite la stat (contribuțiile sociale ale salariaților, impozitul pe profit, taxele locale, taxa de mediu etc.), raportat la cantitatea de lemn consumată de un operator sau de un grup de operatori; toate acestea fiind, la rândul lor, direct proporționale cu gradul de prelucrare a lemnului.

Creșterea gradului de prelucrare a lemnului presupune, în practică, o cointeresare a comunităților locale în gestionarea durabilă a pădurilor, deoarece, odată cu exportul de materie primă brută sau prelucrată primar, se exportă și locurile de muncă, precum și valoarea economică adăugată care ar putea fi obținute prin prelucrarea superioară a Lemnului.

Ce modele de succes există deja (în România sau în alte țări) în ceea ce privește valorificarea superioară a lemnului? Este modelul Hora Reghin replicabil?

Hora Reghin este, într-adevăr, un model de bune practice, emblematic în ceea ce privește prelucrarea superioară a lemnului. În România însă, există zeci, chiar sute de alte exemple de succes – de la meșteri tradiționali care realizează lucrări de artă, la microîntreprinderi de tâmplărie fină și până la întreprinderi mari, care creează zeci de mii de locuri de muncă și contribuie la o balanță comercială pozitivă pentru România, deși utilizează sub 10% din masa lemnoasă recoltată anual.

Întreg acest sector, în care România poate excela, ar trebui recunoscut ca un sector strategic, atât la nivel național, cât și european.

Ce direcții de acțiune propune WWF pe termen scurt și mediu pentru dezvoltarea acestui sector și ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a măsura progresul?

Modelul silviculturii din România reprezintă un exemplu de echilibru funcțional între producția de lemn de calitate, conservarea biodiversității și reziliența climatică, oferind un cadru relevant pentru implementarea politicilor europene privind neutralitatea climatică, restaurarea naturii și dezvoltarea sustenabilă a comunităților. Acest model valoros trebuie menținut și consolidat în continuare, necesitând susținerea unor reforme administrative coerente, aliniate politicilor forestiere deja asumate prin Strategia Națională pentru Păduri 2030.

Ce vrem de la pădurile României și de la sectorul forestier știm deja și este clar precizat în Strategia Națională pentru Păduri 2030. România are acum firul roșu strategic în ceea ce privește reforma politicilor forestiere, care trebuie urmat îndeaproape. Aici regăsim indicatori de rezultat care trebuie urmăriți cu prioritate, dintre care ilustrăm mai jos doar câțiva:

Contribuția sectorului la dezvoltarea socio-economică durabilă a comunităților locale, prin lanțurile valorice verticale raportate la resursa forestieră consumată, majorată cu 10% până în anul 2030;

Elaborarea de criterii privind aprecierea contribuției afacerilor la dezvoltarea socio-economică a comunităților locale, care să țină cont de valoarea adăugată, gradul de procesare a resursei lemnoase sau nelemnoase, contribuția bugetară la nivel național și local, precum și de locurile de muncă oferite în mediul rural etc.;

Crearea unui mecanism de facilitare a accesului la resursele forestiere (inclusiv la piața serviciilor) pentru afacerile din domeniile specifice sectorului forestier, în funcție de contribuția acestora la dezvoltarea socio-economică a comunităților locale;

Creșterea cu cel puțin 10%, până în 2030, față de nivelul de referință (2022), a gradului de prelucrare a resurselor forestiere la nivel local (raportul dintre valoarea produselor prelucrate și valoarea materiei prime utilizate).

Din păcate, deși Strategia Națională pentru Păduri 2030 oferă un cadru solid și bine fundamentat, până în prezent nu se pot identifica progrese semnificative care să transpună în practică obiectivele asumate. Deși frecvent invocată, Strategia pare să rămână, mai degrabă, un document de orientare voluntară decât un instrument real de guvernanță.

Cu toate acestea, privim cu încredere spre legislația subsecventă noului Cod Silvic, acolo unde aceste obiective ar trebui să prindă contur concret prin reguli și politici clare, coerente și curajoase — capabile să transforme viziunea strategică într-o reformă autentică și funcțională a sectorului forestier.