Adrian Stanciu: Credințe și teorii

Adrian Stanciu: Credințe și teorii

Reading Time: 4 minute

În același an, 1905, un tânăr funcționar rangul 3 la oficiul de patente din Zürich, care nici măcar nu își terminase doctoratul, publica patru articole științifice care au reașezat complet înțelegerea noastră despre lume. Numele lui, desigur, era Albert Einstein, iar anul 1905 a fost adeseori numit de fizicieni „Annus Mirabilis”, adică Anul Miraculos. Două dintre ele, mai cu seamă, au revoluționat profund înțelegerea lumii și au pus bazele a două teorii noi, complet revoluționare, anume teoria relativității și mecanica cuantică. Îngăduiți-mi să vă spun câteva cuvinte despre fiecare.

Cu 18 ani mai devreme, doi fizicieni americani, Albert Michelson și Edward Morley, imaginaseră și apoi conduseseră un experiment care urmărea să demonstreze existența eterului, un mediu misterios despre care se presupunea la acea vreme că era necesar pentru a putea explica propagarea undelor electromagnetice prin spațiu. Experimentul a eșuat într-un fel spectaculos. Nu doar că a pus la îndoială existența eterului, dar a arătat și că viteza luminii e aceeași în orice sistem de referință, o descoperire care nu avea niciun sens în logica fenomenelor naturale cunoscute atunci, pentru că punea în contradicție legile electromagnetismului postulate de Maxwell cu mecanica newtoniană. Ca atare, experimentul a rămas un fel de enigmă a fizicii.

Un fizician olandez, Hendrik Lorentz, a încercat să dea o explicație fenomenului care să salveze cumva și ideea existenței eterului, prin aceea că atunci când obiectele se mișcă prin eter, interacțiunea cu acestea produce o reducere a lungimii lor. Din această ipoteză au rezultat o serie de ecuații care, practic, descriu o lume în care spațiul și timpul nu mai sunt absolute, ci relative. Cu toate acestea, Lorentz nu a avut curajul intelectual să afirme acest lucru, ci a pus fenomenul pe seama unor proprietăți ciudate ale eterului.

Albert Einstein pur și simplu a avut curajul să spună că spațiul și timpul nu sunt universale ci relative, depind de viteza de mișcare a unui obiect față de un alt sistem de referință. Această idee e uluitor de îndrăzneață și ni se pare și azi un pic greu de crezut, deși între timp a fost demonstrată repetat fără putință de îndoială.

A doua teorie a avut o istorie nu mai puțin interesantă. O altă problemă care dădea bătăi de cap fizicienilor pe la sfârșitul secolului XIX era cea a radiației corpurilor calde (de pildă de ce se înroșește un fier încins). Ecuațiile fizicii clasice nu puteau explica fenomenul. Un fizician german, Max Planck, de altminteri foarte conservator și atașat teoriilor consacrate, a identificat o metodă matematică de modelare a fenomenului care corespundea experimentelor, dar ea cerea o ipoteză absurdă, anume că energia nu se emite uniform ci în „mici pachete”, pe care le-a numit cuante. Mai mult decât atât, a arătat că energia fiecărui pachet e proporțională cu frecvența luminii emise, cu o constantă de proporționalitate pe care chiar a calculat-o și a numit-o „constanta lui Planck”. Atunci când Planck și-a prezentat lucrarea la un congres, el s-a scuzat în fața colegilor, spunând că acesta e singurul model matematic care explică rezultatele experimentale, dar e doar o manipulare matematică a fenomenului, va trebui mai multă cercetare în viitor pentru a găsi un model mai bun.

Albert Einstein a plecat de la ideea că acest fenomen al energiei care se manifestă în cuante e chiar real și a căutat să vadă ce alte fenomene pot fi explicate așa. Astfel, el a explicat efectul fotoelectric prin aceeași ipoteză cuantică, un efect care, și el, rămăsese până atunci neexplicat. Pentru această explicație a primit premiul Nobel. De ce vă spun toate acestea? Pentru că Einstein și-a câștigat galoanele, și atunci și mai târziu, având o minte pătrunzătoare și curajul de a pune realitățile acceptate la îndoială. Dar până la un punct.

În 1935, trei fizicieni, Albert Einstein, Boris Podolsky și Nathan Rosen, au publicat un articol științific care a pus lumea științifică pe jar. În el, ei puneau la îndoială validitatea mecanicii cuantice, pentru că, spuneau ei, teoria implică fenomene care se deplasează cu viteze mai mari decât viteza luminii, ceva ce Einstein numea „spooky action at a distance” (acțiune stranie la distanță). Pentru a demonstra asta, ei au propus un experiment mental bazat pe teoria corelării cuantice (quantum entanglement). Teoria e prea complexă pentru a o expune aici, dar ea presupune că, în unele condiții, două particule pot fi create simultan cu proprietăți complementare, iar această complementaritate e păstrată indefinit. Dar mecanica cuantică mai propune și ideea superpoziției, în care o particulă poate avea orice stare, până în momentul în care o măsori. Asta, spunea Einstein, presupune că dacă separi două astfel de particule la distanțe foarte mari, apoi măsori proprietățile uneia, instantaneu cealaltă particulă va căpăta proprietățile complementare, ceea ce înseamnă că informația circulă mai repede decât viteza luminii. Ideea a produs multă controversă și o căutare febrilă de metode experimentale pentru a-i demonstra validitatea sau a o infirma.

Asta s-a petrecut de abia în 1965 când un fizician irlandez, John Stewart Bell, a demonstrat experimental că particulele chiar așa se comportă și a explicat de ce acest comportament nu violează teoria relativității. Einstein, mintea care a schimbat lumea având curajul să pună la îndoială teoriile cunoscute, se înșelase.

Ce relevanță au poveștile astea pentru noi? Pentru mine ele spun ceva foarte subtil: Einstein a fost genial atunci când s-a pus problema de a revoluționa gândirea altora, dar s-a înșelat atunci când noua teorie părea să pună la îndoială gândirea lui. Asta e ceva foarte omenesc și am vrut să arăt că se poate întâmpla și geniilor. Mie însumi (nu pentru că m-aș compara cu Einstein), în cariera mea, mi-a fost foarte ușor să schimb ceva ce a făcut cineva înaintea mea și foarte greu să schimb ceva ce am făcut eu însumi. Cumva, probabil că de asta m-am făcut consultant. Dar aș vrea să vă las cu acest gând: învățarea și creșterea presupun să fim mereu dispuși să ne punem credințele la îndoială. La cursul meu de la MBA cer ca lucrare de examen un eseu despre ce au învățat participanții la curs. Foarte adesea argumentele lor sunt așa: „Asta e o idee bună, am văzut-o și eu în experiența mea, cealaltă e o idee proastă, eu nu cred că poate merge”. Acest fel de a gândi e complet opus învățării și creșterii și ne închide în cercul propriilor credințe. Știu că puteți zice: „Dacă i s-a întâmplat și lui Einstein, cine sunt eu să îi fac față?”, dar sper că acest articol să vă pună măcar un pic pe gânduri.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 404 (15 martie – 15 aprilie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.