Adrian Stanciu: Despre iertare

Adrian Stanciu: Despre iertare

Reading Time: 5 minute

Scriu acest articol cu puține ore înainte ca românii să își aleagă un nou președinte, într-o campanie electorală de o intensitate și virulență pe care eu personal nu am mai întâlnit-o din anii ’90. Nu știu care va fi rezultatul ei dar știu că, oricare ar fi el, lasă în urmă o societate profund polarizată, profund divizată, cu tabere care au pierdut parcă capacitatea de a comunica și dezbate, pe care au înlocuit-o cu paranoia, teorii ale conspirației, invective și sarcasme grosolane.

Acest comportament tribal extrem, despre care am scris în articole trecute, a produs un uriaș clivaj, ca o rană adâncă în mijlocul unui trup și așa secătuit de crize de tot felul. Oricine va fi președinte va avea misiunea grea de a aduna țara asta înapoi cumva, pentru că așa cum e acum ea e incapabilă să construiască un destin comun, oricare ar fi el. Din acest motiv, subiectul acestui articol este iertarea.

Am avut recent o întâlnire cu ascultători ai podcastului Decoder, pe care îl fac împreună cu Andreea Roșca, la Piatra Neamț. Un participant ne-a pus următoarea întrebare: „Cum se face că ne este atât de greu să ne iertăm pe noi înșine?”. E o întrebare care m-a pus pe gânduri, și acolo, în sală, dar și mai apoi, pe drumul spre casă. Iertarea e una dintre valorile sociale și una dintre cele mai importante în morala creștină și poate ajută să decodăm un pic cum funcționează și de ce există.

Prima mea observație la întrebarea ascultătorului de mai sus e că, deși ne e într-adevăr greu să ne iertăm pe noi înșine, pe de altă parte ne greu și să ajungem la momentul la care iertarea de sine devine necesară. Cu alte cuvinte, suntem mult mai îngăduitori cu noi decât cu ceilalți. Andrei Pleșu are un text mai vechi în care abordează tema dictonului hristic „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Spune domnia sa că tindem să îl interpretăm în cheie cantitativă, adică că noi ne iubim pe noi mult și ar trebui să-i iubim și pe ceilalți la fel de mult. Dar de ce să nu ne uităm la el și în cheie calitativă, urmează argumentul? Poate că ar trebui înțeles nu ca imperativul să iubim pe ceilalți cât ne iubim pe noi, ci mai degrabă cum ne iubim pe noi. Pentru că pe noi ne iubim cu un fel de îngăduință și blândețe, ne recunoaștem limitările și contextul acțiunilor și ne găsim circumstanțe atenuante atunci când greșim. Pe ceilalți în schimb tindem să-i judecăm aspru, le căutăm defectele și scăderile și le apreciem caracterul mai degrabă prin prisma lor. Vedem acum, în aceste zile, cum această tendință general umană e ridicată la cote paroxistice. Ca atare, o primă observație aici e că înainte să ajungem să avem nevoie să ne iertăm pe noi ar trebui să judecăm și pe ceilalți cu aceeași măsură.

O altă idee ține de relația noastră cu morala în sens general și cu onestitatea în sens particular. Într-o serie de experimente sociale foarte interesante despre cum funcționează onestitatea, profesorul de economie comportamentală Dan Ariely a arătat că nimeni nu e, cu adevărat și până la capăt, onest. Toți avem un nivel de neonestitate mai mare sau mai mic pe care îl tolerăm la noi. Dacă vă puneți întrebarea cât de mare e acest nivel, răspunsul e că e atât de mare cât să ne putem uita la noi înșine în oglindă și să ne spunem că suntem oameni onești, oameni buni într-un sens mai larg. Una dintre probleme e că acest nivel nu e fix, el poate fi influențat de factori externi, de exemple negative sau pozitive sau de medii în care un oarecare grad de neonestitate e tolerat vizibil de grup și devine, pe această cale, normal. Dar, una peste alta, limita lui e mereu aceeași: să ne putem spune nouă înșine că suntem încă oameni buni, să putem raționaliza în afara noastră micile noastre deviații comportamentale.

Uneori, din când în când, de regulă sub presiunea unui mediu toxic, se poate să ajungem să facem ceva ce regretăm dar care ne trece peste acest prag al propriei toleranțe, se poate adică să nu ne mai putem spune nouă înșine că suntem oameni buni. În acel moment, adeseori, are loc un fenomen ca de rupere a unui baraj. Dacă tot nu ne mai putem spune că suntem oameni buni, atunci măcar să știm de ce facem ce facem, măcar să merite. E un fel de confort și de eliberare în a „rupe lanțul”, am trecut în alt trib, în altă categorie, iar în categoria asta ne permitem să facem lucruri care în cea de dinainte erau inacceptabile. Cu alte cuvinte, tindem să o luăm razna.

Ce e foarte, foarte interesant aici e că dacă ne mărturisim deviația unei persoane apropiate și cu autoritate morală asupra noastră, iar acea persoană ne iartă, compasul moral ni se resetează, redevenim oamenii buni care eram și reîncepem să veghem la propria noastră persoană morală. În acest fel, iertarea e un superimportant ingredient social de reglare morală.

Când eram tânăr, rebel și atotștiutor eram foarte intrigat de practica religiei creștine a confesiunii și iertării. Nu înțelegeam cum naiba vine asta, faci rău dar te duci apoi la un preot și acela îți șterge păcatul ca și cum nu ar fi fost. Cum rimează asta cu responsabilitatea și răspunderea individuală? Nu cumva această practică încurajează oamenii la păcat, la comportament imoral? Știam că iertarea e un concept central al creștinismului, dar mi s-a părut că această abordare instituțională e greșită și produce efectele pe dos. Cu trecerea anilor și cu înțelegerea mai bună a lucrurilor mi-am dat seama că această practică a bisericii e, de fapt, pur și simplu genială, iar această cercetare a lui Dan Ariely o confirmă și din perspectiva cercetării științifice.

Pentru că iertarea e o normă socială universală și, ca orice astfel de normă, ea există pentru că a contribuit la construirea societății, la buna ei funcționare și pe această cale la supraviețuirea grupurilor care au adoptat-o. De aceea ne e și așa de greu să ne iertăm singuri. Pentru că pur și simplu nu așa funcționează iertarea; e un construct social, avem nevoie să fim iertați, nu să ne iertăm.

După prăbușirea regimului de apartheid din Africa de Sud și alegerea lui Nelson Mandela ca primul președinte de culoare al țării, populația de culoare, oprimată barbar timp de secole, era însetată de răzbunare. Cu o înțelepciune care i-a adus o statură de legendă, dar și cu puterea conferită de martiriul său, Mandela s-a opus acestei abordări. A creat, în schimb, o instituție a reconcilierii naționale, modelată după instituția confesiunii religioase. Membrii cei mai detestați ai regimului anterior au putut să își mărturisească public excesele, să își ceară iertare pentru ele și să o primească public din partea victimelor lor. Deși a avut și el destule umbre, Mandela a asigurat cu această uriașă victorie socială supraviețuirea națiunii lui.

Va trebui ca nou nostru președinte să se inspire din această pagină de istorie și să ne aducă din nou împreună.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 394 (15 iunie – 15 iulie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.