Claudiu Butacu: Unde mă mai grăbesc?

Claudiu Butacu: Unde mă mai grăbesc?

Reading Time: 4 minute

de Claudiu Butacu

Închid ochii și mă văd în clasa a VIII-a. Bancă din lemn, un colț ros de ani, un profesor care scrie pe tablă mai repede decât apuc eu să înțeleg de ce contează. Țin minte senzația, nu materia. O presiune difuză că trebuie să „merg mai departe”. Nimeni nu spunea exact unde, dar toți păreau convinși că dacă nu accelerez, rămân în urmă.

Îi închid din nou și sunt în clasa a XII-a. Altă sală, alte discuții, aceeași grabă, doar mai bine argumentată. Facultate, oraș nou, cine devin. Îmi amintesc cum desenam viitorul aproape tehnic: până la 36 de ani, director, familie, o mașină foarte bună. Nu știam de ce 36. Dar suna suficient de matur încât să pară serios și suficient de aproape încât să mă țină în tensiune.

N-am pus niciodată întrebarea simplă: dacă ajung acolo, o să mă recunosc? Ani mai târziu, mă surprind în situații în care știu exact ce trebuie făcut, dar nu mai știu de ce. Și atunci apare întrebarea care nu se lasă ignorată:

Unde mă mai grăbesc acum?

Mult timp am trăit ca și cum cineva ar fi ținut o oglindă în fața mea. Sau, mai corect, ca și cum eu aș fi ținut oglinzi în fața altora. Părinți, profesori, oameni care contau. Să le arăt că pot. Că sunt acolo. Că nu i-am dezamăgit.

Și, într-un fel, a funcționat. Mai ales între prieteni. Pentru că eram în aceeași poveste, cu aceleași comparații tăcute, cu aceeași nevoie de validare pe care nu o recunoșteam. Ne încurajam, ne oglindeam, ne confirmam.

Dar, dacă opresc puțin zgomotul, rămâne o întrebare incomodă: Câte dintre lucrurile pe care le-am făcut m-au impresionat, de fapt, pe mine? Am trecut prin toate acronimele generației mele. FOMO, MOFO, FUBU. Le-aș fi purtat pe tricou doar ca să se vadă că „știu”. Că sunt conectat. Că nu pierd nimic. Dar nimic-nimic.

Am făcut lucruri ca să impresionez. Unele chiar au reușit. Aplauze, reacții, validare. Doar că, după ce trecea momentul, rămânea o liniște. Nu grea. Dar nici plină. O liniște goală. Și atunci începeam altceva. Încă un efort. Încă un salt. Încă o încercare. Punct și de la capăt! Privind înapoi, nu toate au fost „ale mele”. Dar aproape toate m-au învățat ceva.

Am rămas curios. Ce frumos este să fii curios.

Curios să încerc lucruri fără să știu dacă au sens. Curios să sar mai sus decât era nevoie, doar ca să văd dacă pot. Curios să investesc energie în contexte care nu erau despre mine, dar care mă scoteau din zona de confort. E ca o superputere pe care o putem avea toți.

Și fiecare astfel de moment a lăsat ceva în urmă. Uneori un skill. Alteori un gust. Uneori doar o întrebare mai bună. Pe unele le-am repetat, pentru că mi-a plăcut efectul. Pe altele le-am lăsat, pentru că nu merita energia. Fără să-mi dau seama, îmi construiam un filtru. Nu din reguli. Din experiențe.

Există o poveste veche, spusă de Platon, despre oameni care trăiesc într-o peșteră și văd doar umbrele lucrurilor. Pentru ei, umbrele sunt realitatea. Nu pentru că ar fi limitați, ci pentru că nu au văzut altceva.

Unul dintre ei iese. Nu pentru că știe ce e afară. Nu pentru că e pregătit. Iese pentru că ceva nu se leagă. Pentru că umbrele nu mai sunt suficiente. Și afară e lumină. Prea multă la început. Îl doare. Îl încurcă. Îi strică tot ce credea că știe. Dar nu mai poate da înapoi.

Când se întoarce, ceilalți nu-l cred. Nu pentru că nu spune adevărul. Ci pentru că adevărul lui nu mai seamănă cu al lor.

Mult timp am citit povestea asta ca pe o lecție despre adevăr. Acum o văd ca pe o lecție despre curiozitate. Nu ieși din peșteră pentru că e confortabil. Ieși pentru că, la un moment dat, umbrele nu-ți mai ajung.

Psihologii au pus un nume pentru felul ăsta de a rămâne deschis. Carol Dweck îl numește „growth mindset”. O idee simplă: oamenii care caută să învețe, nu doar să confirme ce știu deja, ajung să crească în mod real.

Dar, dincolo de termen, rămâne o senzație foarte umană. Diferența dintre a face ceva ca să pari că ești acolo… și a face ceva pentru că vrei să vezi ce e dincolo.

Când mă uit înapoi, îmi dau seama că cele mai importante momente nu au fost cele în care „am reușit”. Ci cele în care am fost curios fără să știu exact ce caut. Momentele în care nu bifam un obiectiv, ci deschideam o ușă.

Și atunci întrebarea se schimbă. Nu mai e despre cât de repede ajungi undeva. Nici despre ce ai promis că vei deveni. E despre cât de dispus ești să vezi altceva decât ai văzut până acum. Pentru că graba, de multe ori, nu vine din lipsă de timp. Vine din comparație. Din nevoia de a ține pasul cu o poveste care nu e neapărat a ta. Din reflexul de a construi pentru ochii altora.

Și poate că, din când în când, merită să încetinești suficient cât să-ți dai seama: la ce te uiți azi doar ca să nu pari în urmă? Și, mai ales… ce ai fi curios să vezi dacă n-ar trebui să demonstrezi nimic nimănui?

Răspunsul nu o să te ducă mai repede. Dar s-ar putea să fie prima dată când nu mai simți că trebuie să alergi.

Claudiu Butacu este inginer de profesie și ONG-ist la suflet, fiind motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Claudiu crede că educația este singurul factor ce poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, acesta a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și soluții de orașe inteligente pentru a combate provocările globale de mediu actuale.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 405 (15 aprilie – 15 mai 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.