Ionuț Bălan: Viteza sau carosabilul? România și sindromul drumului care ucide

Ionuț Bălan: Viteza sau carosabilul? România și sindromul drumului care ucide

Reading Time: 3 minute

Când poliția spune, folosind formula consacrată, că accidentul rutier s-a produs „din cauza neadaptării vitezei la starea carosabilului”, cine poartă, de fapt, vina? Viteza? Sau carosabilul? Formularea mută atenția asupra șoferului și estompează discuția despre infrastructură.

Ca să spunem lucrurilor pe nume, problema reală este incapacitatea de a aduce infrastructura rutieră la nivelul statutului de stat membru al Uniunii Europene. Deși economia României a depășit-o pe cea a Ungariei, maghiarii circulă de mult timp pe șosele cu adevărat europene. În pofida eforturilor din ultimii ani, densitatea rețelei rutiere rămâne sub media UE: aproximativ 1.400 km de autostradă și drum expres pentru o țară de aproape 19 milioane de locuitori și peste 238.000 km².

Paradoxal, drumurile românești au costat mai mult decât cele poloneze. Dacă prețul pe kilometru ar fi fost mai mic, am fi avut mai multe șosele – și, poate, mai puține tragedii. Diferența nu ține doar de bani, ci și de capacitatea administrativă și de absența unei culturi a responsabilității. E clar: când șoselele nu țin pasul cu statutul României de țară europeană – când pe drumuri puține și înguste reapar gropile – problema nu sunt mașinile, ci drumurile.

Rezultatul? Pe drumuri puține și degradate, numărul accidentelor mortale este mai mare decât în alte țări. Nu întâmplător, România se află constant printre țările cu cea mai mare mortalitate rutieră din Uniunea Europeană: 77–78 de morți la un milion de locuitori, față de o medie europeană de 44–45. Desigur, accidentele rutiere au cauze multiple – de la comportamentul șoferilor la starea vehiculelor –, dar infrastructura rămâne cadrul în care aceste riscuri devin sau nu fatale. În spatele acestor cifre sunt vieți pierdute anual din cauza unui sistem care nu funcționează.

Problema nu este viteza. Problema este sistemul. Walter Block, în eseul „Transporturile pe o piață liberă – denaționalizarea drumurilor”, observă tranșant: „E greu de imaginat că cineva s-ar putea achita mai prost de această sarcină decât administratorii de stat ai drumurilor”. În prezent, nu există niciun responsabil care să plătească pentru creșterea numărului de accidente. Funcționarul public își primește salariul indiferent dacă drumurile omoară sau nu. Când nimeni nu răspunde pentru eșec, eșecul devine rutină.

Dacă drumurile ar fi administrate de un antreprenor privat, dependent de satisfacția clienților, pierderile ar fi reale. Un drum pe care se produc accidente devine un drum neprofitabil. La nivelul statului însă, responsabilitatea se diluează în mecanismele birocratice. În mediul privat, un drum periculos generează consecințe; în cel public – doar hârtii.

Block merge mai departe și propune o analogie tulburătoare: „Dacă ar exista un cult de tip Manson care ar ucide 790 de oameni pentru a sărbători Memorial Day, 770 pentru a marca ziua de 4 iulie, 915 pentru a comemora Ziua Muncii și 960 de Ziua Recunoștinței, cu siguranță ziarele ar descrie pe larg carnagiul, declanșând cea mai amplă urmărire pe care a văzut-o vreodată această națiune.

În realitate, guvernul este responsabil pentru asemenea masacre, prin mortalitatea cauzată de drumurile țării noastre. La nivel local, regional, statal sau național, guvernul este cel care construiește, conduce, administrează, repară și planifică rețeaua rutieră. Dar guvernul pare să fi scăpat de oprobriul general pentru că cei mai mulți oameni consideră responsabile pentru accidentele rutiere o serie de elemente care exclud managementul defectuos al statului: șofatul în stare de ebrietate, viteza excesivă, lipsa de precauție, defecțiunile mecanice etc”. Comparația este brutală, dar dezvăluie un adevăr incomod: dacă victimele ar avea un autor identificabil, am vorbi despre crimă; pentru că sunt produsul unui sistem, le tratăm ca inevitabile.

Așadar, vinovăția este transferată: șoferul bețiv, viteza, lipsa de precauție, mașina defectă. Managementul de stat scapă mereu din discuție. E mai simplu să acuzi individul decât să recunoști un eșec structural. Concluzia este simplă: guvernarea prin amenzi nu rezolvă nimic. România are, într-adevăr, un nivel ridicat al accidentelor și al infracționalității rutiere. Dar nu doar din cauza șoferilor, ci și a administrației. Și, ca orice administrator incompetent, statul interzice ce nu poate gestiona. Prea multe accidente? Se dau amenzi. Indisciplină? E vina indivizilor.

În realitate, responsabilitatea aparține unei societăți prost gestionate, cu o educație precară și sinecuri înfipte adânc la vârful puterii. Rezultatul este un cerc vicios: drumuri proaste, accidente, amenzi, frustrare – dar fără schimbare reală. România circulă pe drumuri care ucid, iar noi tot vorbim doar despre viteza mașinii.

Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei “Finanțiștii”, publicist la “Jurnalul Național”, “Săptămâna financiară”, “Piața financiară”, “Curentul”, “Bursa”, “Evenimentul zilei”. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 405 (15 aprilie – 15 mai 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.