Management Opinii

Crimă și pedeapsă5 min

04/04/2019 4 min read

author:

Crimă și pedeapsă5 min

Reading Time: 4 minute

Am să abordez în acest articol o temă cu care mă întâlnesc des, și în conversații private, dar și în cele profesionale, cu studenți de MBA sau cu manageri din organizațiile clienților. E tema importanței pedepsei pentru etică.

Aud acest argument, chiar din gura unor persoane foarte inteligente, anume că “etica nu se creează cu vorbe dulci, ci cu biciul. De asta sunt unele popoare etice, pentru că lipsa de etică e sau cel puțin a fost, istoric, pedepsită drastic”. Eu cred că acest argument e fals, profund fals.

Am să încep un pic mai de departe. Anume, de unde vine etica, de ce există, la ce e bună? Dacă pui întrebarea asta mai multor oameni primești tot felul de răspunsuri, de la cele de extracție religioasă (vine de la Dumnezeu) la cele spirituale (e în fibra ființei umane) și la cele antropologice (așa s-au construit culturile vechi). Eu am să vă propun una care ține de teoria jocurilor.

Homo Sapiens a devenit unica specie Homo de pe Pământ pentru că a inventat metode de cooperare în grupuri largi, metode care măresc enorm șansa de supraviețuire socială, în grupuri. Pentru asta a fost nevoie de un cod de valori sociale care să permită cooperarea. El include preocuparea pentru binele comun, altruismul reciproc, responsabilitatea (respectarea angajamentelor), încrederea în ceilalți și prin extensie cinstea, loialitatea față de grup, respectul autorității. Imaginați-vă diferența dintre o specie care are acest cod și una care nu îl are. În specia care îl urmează, dacă indivizi sau subgrupuri dau de vremuri grele, ceilalți îi ajută să treacă peste ele, iar când situația se schimbă, primii ajută la rândul lor pe cei din urmă. Amândoi supraviețuiesc. Dacă nu au acest cod, amândoi pier. E o super-invenție.

Tot acest sistem funcționează foarte bine, însă doar dacă toți membrii lui urmează codul moral. Atunci când funcționează produce prosperitate și produce creștere individuală, adică binele comun nu e urmat în dauna binelui individual, e chiar sursa celui din urmă. Așa au supraviețuit strămoșii noștri și de aceea ne educăm copiii după el.

Acest cod moral, însă, are un călcâi al lui Ahile: profitorii. Deși urmărirea binelui comun produce bunăstare pentru toți, cei care nu urmează binele comun, dacă sunt o mică minoritate, pot beneficia mai mult decât ceilalți, vor fi “duși în spate” de către ei, vor primi la greu, fără a da la rândul lor înapoi și astfel vor prospera. Atunci când asta se întâmplă, din ce în ce mai mulți dintre ceilalți se vor simți trădați și vor începe, la rândul lor, să nu mai tragă la barca comună. Pro­blema e că, atunci când fiecare trage doar pentru sine, jocul se strică și toată lumea moare. De aici nevoia de a pedepsi profitorii. Înainte vreme, cea mai rea pedeapsă era exilul. Pentru că eliminarea din grup era o sentință la moarte. Acum am înlocuit‑o cu pedep­se dintre cele mai variate, blânde însă prin comparație.

Dar sistemul mai are un călcâi al lui Ahile: morala extrinsecă, morala care rezidă în afara ta. Asta e mai subtilă. Dacă atunci când cineva calcă codul moral și e nepedepsit te îndeamnă să faci la fel, foarte repede codul moral dispare, pentru că e imposibil să sancționezi chiar fiecare abatere, ar trebui să fie omul și polițistul. Codul moral rezistă doar dacă el e eminamente intrinsec. A fi moral, de aceea, are o definiție tare și anume “înseamnă să faci binele pentru că e bine”. Dacă faci binele din orice alt motiv, ca să-ți impresionezi un coleg sau pentru că ți-e frică de pedeapsă, atunci nu ești un om moral. Nu ești nici imoral, ești amoral. Ești moral dacă faci binele pentru că îl percepi ca bine, pentru că a face bine e propria sa răsplată, ce fac ceilalți nu are legătură cu percepția ta despre bine.

Din acest motiv etica nu poate fi construită cu pedepse. Putem schimba comportamentele oamenilor cu pedepse, dar nu credințele. Apoi, într‑un sens mai larg, imaginați-vă că am crea etica cu pedepse. Ce ar presupune asta? Că niște oameni (o minoritate, prin definiție, de vreme ce ei sunt cei care creează fenomenul) impun celorlalți cu forța un anumit model de comportament, sub amenințarea represiunii. Tocmai ați descris Ausch­witz. Arbeit macht Frei. E un lagăr, un gulag, nu o societate.

Vă mai dau un exemplu. Imagi­nați‑vă că ați reușit: ați creat etica cu pedepse, toți fac ce trebuie de teamă să nu fie prinși. Dacă așa credeți că funcționează, ar trebui să nu vă lăsați niciodată telefonul sau rucsacul nesupravegheat în prezența mea. Pot să îl iau și să-l bag în buzunar (sau să vă fur ceva din geantă) pentru că sigur nu aveți cum să mă prindeți. Dacă așa ar funcționa societatea, nu ați putea și nici vrea să trăiți în ea.

Prin urmare, etica poate exista dacă și numai dacă ea e larg acceptată social, dacă vasta majoritate a oamenilor o practică pentru că e bună, indiferent de ce fac ceilalți. Asta nu înseamnă că cei care calcă norma socială nu trebuie pedepsiți sau aduși înapoi în grup, dimpotrivă. Eu cred că prea adeseori lăsăm asta exclusiv pe seama legii, a sistemului, avem prea puține conversații morale cu cei din jur și asta începe, din păcate, adeseori cu copiii noștri.

Dar înseamnă că etica începe cu fiecare dintre noi și cu internalizarea binelui și a nevoii de a fi bun, în orice circumstanțe. Până nu facem fiecare dintre noi asta, mi-e teamă că argumentul “etica se face cu pedepse” e doar o simplă raționalizare cu care ne explicăm propriile noastre scăderi prin comparație cu scăderile celorlalți.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și Associated Dean for Know­ledge & Leadership la Maastricht School of Management România – www.adrianstanciu.ro

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest site utilizează fisiere cookie. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea acestui tip de fisiere. Mai multe informatii pot fi consultate prin accesarea POLITICI DE CONFIDENȚIALITATE