Creativitate Interviuri

Diana Cavallioti: Mă interesează procesul, nu succesul

7 oct. 2021 5 min

Diana Cavallioti: Mă interesează procesul, nu succesul

Reading Time: 5 minute

O cunoașteți din filme precum „Amintiri din epoca de aur”, „Ana, mon amour” sau „5 minute”. Diana Cavallioti este o actriță fascinată prin capacitatea sa de transformare, prin versatilitatea de care dă dovadă în fața camerei de filmat. Marea ei dragoste, însă, este teatrul. Felul în care vorbește despre profesia sa și bucuria de a juca este o adevărată sursă de inspirație, mai ales atunci când uităm de ce facem ceea ce facem.

Ce a însemnat pentru tine câștigarea premiului Gopo pentru cea mai bună actriță într-un rol principal, pentru rolul din filmul „5 minute”?

Pentru mine, premiile nu sunt importante. Ce înseamnă un Gopo? Înseamnă că nu te mai sună nimeni, castingurile se răresc. Asta pentru că regizorii români tind fie să lucreze mai mult cu anumiți actori, pentru care au o afinitate, fie să găsească nume noi, pe care să le facă ei cunoscute. Pe sistemul: „Aaa, păi eu l-am făcut actor. A lucrat cu mine și apoi…”. Știu acest ­lucru chiar din gura unui regizor.

Așadar, în ceea ce mă privește, mă aștept la o pauză. Sunt și la o vârstă pentru care nu se prea scriu roluri în România. Se scrie mult pentru tineret, pentru 40+, dar pentru femei de 35 de ani rolurile sunt destul de slăbuțe. Când am câștigat prima dată trofeul, mă amuza că lumea mă întreba câți bani am luat. Nu am luat. Acesta nu este un premiu în bani. Acum, a doua oară, a început să mă irite întrebarea și chiar am făcut o postare despre asta pe contul meu de Instagram, care a fost foarte amuzantă pentru cei care mă urmăresc.

Premiul Gopo nu îți aduce nimic altceva decât o seară mișto, de distracție, în care te îmbraci frumos și faci multe poze, astfel că ai ce posta vreo trei zile după. Dar atât. Nu te face alt actor decât ești și nu vine nimeni la tine, ca în străinătate, după ce iei un Oscar, ca să îți spună: „Vreau să joc cu Cavallioti, pentru că a luat «Oscarul de România»”.

Cum definești tu succesul?

E foarte complicat. Nu cred că am pus vreodată în cuvinte definiția succesului. Dacă mi-aș defini succesul, mi se pare că m-aș limita. În momentul în care lucrez, fac piesă după piesă, mai vine și câte un film, asta înseamnă succes?

Succesul e trecător. Ai succes un an, pentru că ai făcut un serial tv. După ce s-a terminat și nu îți mai crește numărul de followeri de pe Instagram, atunci înseamnă că nu mai ai succes? Nu știu ce înseamnă succesul, de fapt. Pentru mine e important doar să lucrez. Să merg din una în alta, să mă exersez.

Și după munca la un rol, la un spectacol, în ce constă răsplata?

La mine e foarte adevărată zicala care umblă prin breasla noastră: procesul, nu succesul. Procesul de a munci la un rol e marea mea satisfacție. Apoi, da, vin aplauzele din fiecare seară, dar spectacolul în sine e ceea ce mă încarcă pe mine, e mare mea satisfacție. Sigur, mă bucură când vine cineva și îmi spune că s-a emoționat, că i-a plăcut. Mă bucură și florile, și toate minunățiile care țin de spectacol, dar nimic nu e mai important decât conexiunea reală cu publicul: ce dau, ce arunc înspre public. La aplauze, mulți se gândesc: „Oare mai prind metroul?”.

Ce e real e în timpul spectacolului, nu după. Vreau ca, peste arc, ce se transmite dinspre scenă, spre spectatori să fie o emoție reală, un schimb de energie. Dacă este, o simt. Nu poți transpune un simțământ real în cuvinte. Și când spui „te iubesc”. Ok, ai spus-o, dar iubirea adevărată dintre doi oameni nu se exprimă prin cuvinte.

Îmi imaginez că a fost greu să stai departe de public cât timp au fost închise teatrele. Cum ai gestionat ceea ce a adus pandemia pentru breasla voastră?

Sunt genul de om care ia lucrurile așa cum sunt. Aveam o familie acasă de care să am grijă. Gloria, fetița mea, tocmai împlinise doi ani când a început pandemia, așa că m-am bucurat că pot să stau atât de mult timp acasă cu copilul meu. Nu mi-am pus pro­blema că nu mă duc la teatru.

Evident că lucrurile acestea se adună și, la un moment dat, voiam și eu să urc pe scenă, să muncesc, ca să mă simt utilă și pe alte planuri, dar nu am intrat în panică. Începuse o pandemie, un lucru major, lumea avea nevoie de altceva decât de teatru.

Am trăit ce era de trăit, iar acum trăiesc teatrul așa cum este în prezent, cu 70% sau 75% din sală ocupată. O să crească numărul de cazuri și vom avea teatru cu 20% din sală, probabil. Și asta e ceva la care trebuie să te adaptezi. Este îngrozitor să vezi cinci oameni răsfirați într-o sală. Și ei se simt ciudat. Nu îi mai auzi râzând, râd timid în mască.

Cum privești trecerea teatrului în online?

Profesia de actor nu va trece în online niciodată. Se vor înregistra spectacole sau se vor difuza online, în regim live – asta da. Dar este altceva. Sunt oameni care preferă să stea acasă și să se uite pe un ecran la un spectacol de teatru, dar acela nu mai este un spectacol de teatru, din punctul meu de vedere.

Da, înțeleg, dacă ești în Germania și vrei cu ardoare să vezi actorii români, pentru că nu ajungi în țară, dar meseria noastră nu este făcută pentru online. Îmi pare rău că zic asta așa, cu lovitură de ciocan, ca și cum știu eu sigur, dar cred că în momentul în care s-ar întâmpla acest lucru, nu vom mai avea actori. Le vom spune altcumva, dar actori nu vor mai fi.

Vorbește-ne, te rog, despre rolul Lilianei Calomfir, din filmul „5 minute”. Cum te-a provocat acest rol, ce ți-a plăcut la el?

M-a provocat din foarte multe puncte de vedere. Tocmai născusem, de două luni, și a fost foarte greu, dar cred că tot ce e greu te face să devii ceva mai bun decât erai. Mi-a fost greu fizic, psihic. Mă gândeam cum plec eu de acasă, de lângă copil. În același timp, îmi spuneam: „Ai promis că faci filmul, du-te!” Mă întrebam constant: „E bine Gloria? Nu e bine?”.

A fost foarte complicat inclusiv fizic, nu mă simțeam încă bine în pielea mea, dar am lucrat fix cu ce aveam la îndemână atunci. E un personaj făcut din: eu, acum, aici. Și reflectă părerea mea despre jurnalistul de televiziune, pus pe breaking news.

Ce a contat, însă, a fost că mi-a plăcut personajul. Liliana Calomfir e un gen de femeie interesant de jucat, pentru că nu este o tipologie pe care să o vezi prea des pe marile ecrane: femeia obraznică, care se exprimă cum vrea. Mi-a plăcut foarte mult personajul și asta m-a ajutat să trec peste impedimentele pe care le simțeam.

S-a modificat felul în care te raportezi la profesie, de când a apărut fiica ta?

Cred că da. Când vezi ce înseamnă de fapt viața, îți dai seama că așa începe, și realizezi că tu ești deja la jumătatea vieții tale, fără să știi când și cum a trecut, realizezi că nu mai ai timp de drame. E inutil și urât să îți trăiești viața în supărare, să îi judeci pe alții. E foarte la îndemână să te uiți în jur și să nu îți convină, să comentezi, să te otrăvești tu pe tine picătură cu picătură… Dar de ce să facem asta?

Mi se pare că nașterea fiicei mele m-a relaxat foarte tare. Inclusiv când vine vorba despre alergătura după roluri. Nu mai vreau să depun efort, pentru că modul acesta de a te raporta la meserie te stresează, te angoasează. Nu mai vreau. Vreau să fac lucrurile din plăcere, ca să am deschiderea de a-mi trăi viața frumos, pentru copilul meu și împreună cu el.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 356 (16 septembrie – 15 octombrie 2021). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Lasă un răspuns

Articole pe aceeași temă: