Dragonul care înghite lumea

Ofensiva economiei chineze pare de neoprit, iar expansiunea internațională este susținută de un ritm amețitor al investițiilor realizate de Beijing în toată lumea. Iar țintele acestor investiții spun multe despre cum crede China că va arăta lumea de mâine.

Motorola, Volvo, GE Appliances, Smithfield și Club Med sunt doar câteva nume occidentale celebre care au de câțiva ani proprietari din China. Și ele reprezintă numai vârfurile vizibile ale unui aflux uriaș de investiții dinspre statul comunist (da, China este încă o țară comunistă, în ciuda deschiderii economice din ultimele decenii) în țări din toată lumea. Și asta în condițiile în care patru din primele cinci locuri din celebrul top Fortune 500 al celor mai mari companii din lume după cifra de afaceri sunt ocupate de companii de stat chineze din domeniul ener­giei – doar gigantul american Walmart mai reușește să le facă față, ocupând în continuare prima poziție. Și, da, Apple este abia pe locul 9.

Cum s-a ajuns aici? Explicația simplă ar fi că Beijingul a speculat excelent efectele globalizării accentuate din ultimii 20 și ceva de ani, devenind “fabrica lumii”, locul unde se produc majoritatea bunurilor de larg consum, de la jucării și haine la smartphone-uri de ultimă generație – da, chiar și iPhone se produce în China. În 1990, China acoperea mai puțin de 3% din producția industrială ca valoare, acum a depășit 25%. Potrivit “The Economist”, China produce 80% din aparatele de aer condiționat, 70% din telefoanele mobile și 60% din pantofii din toată lumea. Industria chineză a devenit inima unui complex de producție din Asia de Sud-Est care produce aproape jumătate dintre toate bunurile planetei.

Visul african

Doar că Beijingul nu s-a culcat pe lauri, ci încearcă să anticipeze viitorul economiei globale, mai exact chiar să-l creeze acolo unde poate. Iar un pas important este securizarea resurselor, mai ales în domeniul energetic. China va acoperi 25% din consumul global de electricitate până în 2035 și resursele proprii sunt clar insuficiente. Nu este, deci, de mirare că una dintre țintele predilecte ale investițiilor statului comunist e reprezentată de țările africane, bogate în resurse minerale și energetice. Astfel, China a fost în 2016 principalul investitori străin în Africa, acaparând 39% din influxul de investiții străine de pe continentul negru. Din 83 de miliarde de dolari investiți direct de China în Africa între 2005 și 2017, nu mai puțin de 40,3% s-au investit în extracția de metale și 33,4% în domeniul energiei. Numai în 2016 și 2017 China a investit 45,1 miliarde de dolari în proiecte greenfield în Africa, comparativ cu 34,57 de miliarde investite de Uniunea Europeană și doar 7,54 de miliarde de dolari din partea SUA. Acest tip de investiții sugerează că firmele chinezești își diversifică activitățile de pe continentul african, crescând tot mai mult ponderea proiectelor din domeniul producției industriale și al construcțiilor.

China își întărește poziția în Africa și prin finanțarea unor proiecte de dezvoltare în țările din regiune. Din 2000 în 2014, China a finanțat 2.309 proiecte în Afri­ca, în valoare de 121,6 miliarde de dolari, majoritatea prin Chexim (Banca Chineză de Import-Export), în țări ca Angola, Etiopia, Nigeria și Sudan. Beijingul nu vrea neapărat bani în schimbul ajutorului acordat, ba chiar de multe ori preferă plata în resurse, cum este cazul Angolei, care plătește cu petrol. La fel procedează Etiopia, Eritreea și Tanzania, care oferă în schimbul finanțării zahăr din trestie, aur, respectiv minereu de fier. Mulți experți estimează că Africa va fi următoarea țintă a investițiilor în mari facilități de producție care să profite de pe urma forței de muncă ieftine de pe continent. China se inserează metodic în acest scenariu, realizând multe lucrări de infrastructură care vor ajuta la materializarea acestei perspective, în speranța că producătorii chinezi vor fi cei care vor avea întâietate în deschiderea de fabrici în regiune.

Occident și Orient

Însă de departe țintele principale de investiții ale Chinei sunt Ame­rica de Nord și Europa. Între 2005 și 2017, companiile chinezești au investit în Europa 324 de miliarde de dolari, adică aproape o treime din totalul investițiilor străine directe ale Chinei (31,03%). Principalele ținte au fost Marea Bri­tanie, Elveția, Rusia, Italia, Franța și Germania. Din nou, sectorul energetic domină, cu 76,62 de mi­liarde de dolari (26,4% din totalul investițiilor chinezești în Europa în perioada menționată). Un joc interesant are loc în relația China-Rusia, acorduri precum cel din 2014 cu Gazprom, în valoare de 400 de milioane de dolari, oferind Rusiei posibilitatea de a mai scăpa din strânsoarea sancțiunilor economice impuse de UE, în timp ce Beijingul obține acces la resurse energetice vitale.

Deloc surprinzător, principala țintă a investițiilor străine directe chineze la nivel global este SUA, care a atras în perioada 2005-2017 nu mai puțin de 16,4% din total, mai exact 171,04 miliarde de dolari. Canada este și ea în top, cu aproape 50 de miliarde de dolari. Interesant este faptul că, în 2012, când China a scăzut investițiile în energie în Europa, a compensat prin creșteri masive în Canada (de la 4,4 miliarde de dolari în 2011 la 20,79 de miliarde în 2012), respectiv în Statele Unite (de la 200 de milioane de dolari la 3,38 de mi­liarde de dolari).

Iar în ultimii ani China și-a mutat focusul din zona de resurse și materii prime către achiziții care să ducă la creșterea competitivității produselor proprii pe piețele globale. Numai între 2012 și 2017 companiile chineze au investit peste 50 de miliarde de dolari în sectorul transporturilor din Europa și America de Nord, de cinci ori mai mult decât în deceniul precedent. Chinezii țintesc tot mai mult țări care au probleme economice, mai ales în Europa de Est. Ungaria este un astfel de exem­plu, unde Wanhua Industrial Group a cumpărat în 2011 pachetul majoritar al companiei din industria chimică BorsodChem pentru 1,6 miliarde de dolari, în timp ce gigantul Huawei a investit 1,5 mi­liarde de dolari într-un centru de cercetare-dezvoltare în Ungaria, în mai 2012. Iar anul trecut, China National Chemical Corporation (ChemChina) a achiziționat pentru 43,1 miliarde de dolari grupul elvețian Syngenta, activ în zona agrochimiei. A fost cea mai mare investiție punctuală realizată de China din 2005.

Evident, Asia și Oceania, aflate foarte aproape geografic de China, au fost vizate de investiții din China totalizând aproape 308 mi­liarde de dolari. Partea leului a revenit Australiei și Asiei de Sud-Est, unde companiile chineze și au investit câte 90,9 miliarde de do­lari. Australia este, de altfel, pe locul doi după SUA în topul țărilor în care a investit China între 2005 și 2017, din nou fiind vizate extracția de minereuri metalifere și sectorul energetic.

Probleme la orizont

Cum era de așteptat, valul de investiții chinezești a început să provoace reacții din partea marilor puteri economice ale lumii. Statele Unite au devenit tot mai ostile față de achizițiile majore ale companiilor chinezești, blocând numeroase tranzacții, ba chiar interzicând unor furnizori chinezi să participe la licitații pentru proiecte guvernamentale. Iar în ultima perioadă țări precum Germania, Franța, Marea Britanie, Canada, Japonia sau chiar Australia au anunțat măsuri contra Chinei din cauza posibilelor probleme de siguranță națională.

În luna august, guvernul german s-a opus în premieră unei achiziții chinezești, cea a Leifeld Metal Spinning, producător din zona industriei aerospațiale și nucleare, de către Yantai Taihai, producător de echipamente pentru zona de energie nucleară. Motivul invocat? Siguranța națională. În mai, Canada s-a opus preluării companiei de construcții Aecon de către o divizie a China Communications Construction tot din motive de siguranță națională.

Consecințele se văd deja în cifre: investițiile străine directe realizate de China au scăzut pentru prima oară din 2002, până la 124,6 miliarde de dolari, de la un vârf de peste 196 de miliarde de dolari în 2016, potrivit datelor UNCTAD (Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare). Achizițiile chinezești pe piețele occidentale sunt oricum dificile mai ales din cauza piedicilor politice pe care le pun guvernele din aceste țări, de teama extinderii puterii economice a Beijingului chiar în bătătura lor. Dar globalizarea înseamnă și că nu poți împiedica la nesfârșit evoluția naturală a economiei. Și China nu se va opri prea curând din ofensiva investițională globală pe care o derulează de ani buni.