Ionuț Bălan: De ce e nevoie ca statul să genereze încredere?

Ionuț Bălan: De ce e nevoie ca statul să genereze încredere?

Reading Time: 3 minute

Prin 2017 guvernul suedez era nemulțumit că încasează prea mult din taxe și impozite. Avea această problemă în situația în care companiile și populația plăteau mai mult decât ar trebui datorită dobânzilor pe care le primeau în conturile fiscale, mai atractive decât cele bancare. Ce a urmat?

de Ionuț Bălan

Majoritatea guvernelor ar fi mulțumite cu un surplus bugetar de peste două ori nivelul estimat, dar executivul de la Stockholm se plângea că împrumutul fiscal îl costa mai mult decât dacă s-ar fi finanțat pe piață.

În cele din urmă guvernul a eliminat dobânzile oferite, dar și așa, la nivel zero, clienții corporativi intenționau să continue plățile excedentare în conturile fiscale, fiindcă dobânzile bancare bonificate pentru disponibilități erau negative.

Așadar, în Suedia, relativ recent, cine achita taxe mai mari decât cele cuvenite primea dobânzi deoarece statul beneficia de credit. Și în circumstanțele unor dobânzi negative la depozite, nordicii virau bugetului mai mulți bani decât ar fi trebuit.

O asemenea atitudine indică faptul că încrederea în stat e mare. Dar tocmai de aceea statul scandinav ținea să n-o risipească și afirma că e preocupat de menținerea unui anumit nivel al cheltuielilor, nu de a păpa niște bani dacă tot a pus mâna pe ei.

Interesant de văzut este însă cum ar fi reacționat un stat mediteraneean, precum Grecia, la o astfel de „provocare”, după ce ani în șir a raportat un deficit bugetar sub cel real ca să poată cheltui mai mult. Sau cum ar proceda România, care se plânge mereu că își încasează prost veniturile fiscale, dacă s-ar trezi că i-ar da cineva bani în plus.

Nu și-ar pune nicidecum problema că banii publici trebuie cheltuiți doar pe baza unor programe multianuale, care să depășească ciclul electoral, sau să existe o relație transparentă între încasarea unui venit și cheltuiala aferentă.

Cu alte cuvinte, nu ar bugeta ca statul suedez pe criterii de piață sau precum administratorii de fonduri mutuale ce investesc pe bursă și le dau înapoi acționarilor banii pe care nu-i pot plasa eficient, ci ar „inventa” repede ceva ca să strice lichiditatea menajelor.

Dar de aceea nici românii și nici grecii n-au încredere în statele lor. La noi încrederea consumatorilor se plasează la nivelurile de jos și cu ea e asociată achiziția de bunuri durabile. Iar gradul de incertitudine din economie – cu surse din sfera fiscală și legislativă – reprezintă un determinant suplimentar al parcursului descendent al activității investiționale.

Statisticile actuale arată că au avut loc creșteri salariale, ce ar da impresia că s-ar majora puterea de cumpărare, numai că acestea s-au produs exact acolo unde nu se corelează cu sporurile de productivitate. S-au mărit mai ales salariile la stat, lefurile din sectorul privat au rămas în urmă.

În ianuarie 2015, în sectorul bugetar lucrau 1,18 milioane de persoane. Între timp, numărul s-a mărit la 1,31 milioane și nu doar că sunt mai mulți, dar au și salarii mai mari. În așa fel încât toți românii își doresc să lucreze în sectorul neproductiv, la stat! Este posibil să tragem concluzia că un procentaj de 10% din populație – angajații direct productivi, furnizorii neți de impozite și contribuție – hrănește restul, la care se adaugă deficitul finanțat din datorie, ce va fi plătită de copiii copiilor. Pentru că dacă e să-l parafrazăm pe Delavrancea, datoria nu este a noastră, ci a urmașilor și a urmașilor urmașilor…

Însă tocmai din cauza acestei ponderi, probabil de doar o zecime, românii pe care se sprijină toți ceilalți fug mâncând pământul. Când au ocazia, direct productivii pleacă în recea și umeda Suedie, ce li se pare prietenoasă, la cât de ostil e mediul economic românesc. Ei încearcă să substituie deficitul de încredere de la noi cu excedentul de acolo.

Reiterez: banii publici trebuie cheltuiți doar pe baza unor programe multianuale, care să depășească ciclul electoral și să existe o relație transparentă între încasarea unui venit și cheltuiala aferentă. Pentru că atunci când ceri mai mulți bani, trebuie să și oferi. Ce? Bunuri publice. Nu le furnizezi, nu poți pretinde. Și încă un aspect, banii strânși sub formă de taxe și impozite sunt ai celor de la care s-au colectat, statul doar îi administrează și în democrațiile directe, din fericire, acest lucru e realizat mai bine.

Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei “Finanțiștii”, publicist la “Jurnalul Național”, “Săptămâna financiară”, “Piața financiară”, “Curentul”, “Bursa”, “Evenimentul zilei”. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 395 (15 iulie – 15 august 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.