Criza a compromis orice încercare de stabilizare monetară

Reading Time: 7 minute

Quantitative easing (QE) pare un experiment trendy, numai că e doar un remake neinspirat din anii ’30. Chiar aşa, istoria arată că un război e inevitabil?

De Ionuț Bălan

În ciuda strădaniilor domnitorului care a unit Moldova cu Muntenia, Alexandru Ioan Cuza, până în 1867 România nu a avut o monedă naţională cu drepturi depline. Înainte de Unire, o bancă de emisiune, Banca Naţională a Moldovei, a pus în circulaţie bilete proprii, dar abia în aprilie 1867 se votează prima lege monetară, ocazie cu care leul nu mai e doar o monedă de calcul. De atunci se poate discuta de un sistem monetar, unul zecimal, precum în Uniunea Latină bimetalistă, din care făceau parte şi Franţa, Italia, Belgia, Elveţia. Imperiul otoman îl recunoaşte pe principele Carol şi îi acordă dreptul de a bate monedă.

După Războiul de independenţă din 1877 – 1878, România dispunea de o circulaţie de 33.302.000 lei monedă metalică emisă, la care se adăugau bilete ipotecare de 26.260.000 lei, dar problema monetară va fi rezolvată în întregime abia în 1880, când apare BNR.

Legea prevedea crearea unei bănci de scont şi circulaţie cu numele Banca Naţională a României, societate anonimă pe acţiuni.

După legea de organizare, banca avea voie:

Să sconteze sau să cumpere efecte de comerţ
Să sconteze bonuri de tezaur până la 20% din capitalul vărsat
Să facă comerţ cu aur şi argint
Să facă avansuri de aur şi argint
Să sconteze şi să faca avansuri pe recipise şi warante liberate conform legii stocurilor
Să facă avansuri în cont curent sau pe termen scurt , pe depozite de efecte publice şi valori garantate de stat
Să primească depozit aur şi argint sau sume în cont curent

Din punct de vedere monetar, Banca Naţională avea rolul de a emite şi pune în circulaţie, pe cale scontului şi a altor operaţiuni prevăzute de statute, bilete de bancă la purtător de 20 şi 50 de lei în proporţie de 25%, de 100 de lei – 45% şi de 500 şi 1.000 de lei – 30% din totalul emisiunii. Biletele trebuiau să fie convertibile, la prezentare, în aur sau monedă naţională de argint la toate stabilimentele publice dependente de stat.

Capitalul BNR a fost stabilit la 30 milioane de lei în 60.000 acţiuni nominative sau la purtător, din 12 milioane trebuia să fie deplin vărsat pentru ca societatea să înceapă să funcţioneze. Statul participa cu o treime din capital, dar, în 1901, când a avut nevoie de bani a vândut partea sa de 4 milioane vechilor acţionari.

Până la acel moment însă a fost necesară retragerea biletelor ipotecare în termen de 4 ani de la înfiinţarea băncii centrale şi rezolvarea problemei Uniunii Latine la care se aderase din cauza scăderi preţului argintului în 1879. Reforma monetară din 1889 modifică legea din 1880 şi introduce în locul bimetalismului cu argintul, etalonul monometalist aur. Guvernul se obligă să transforme piesa de 5 lei din argint în monedă de aur. În 1892 expresia stoc metalic de aur a fost schimbată, în sensul că 30% din rezerva Băncii Naţionale se putea constitui în trate asupra pieţelor din Londa şi Berlin, iar din 1901 s-au admis trate asupra pieţelor engleze, germane, franceze şi belgiene.

După 1885, Banca Naţională limiteză creditele de lombard, ce sporeau artificial circulaţia monetară şi antrenau consumul , dar le intensifică pe cele de scont. Vreme de 5 ani contingentează circulaţia la 100 milioane de lei.

Până în 1914 se poare vorbi de o politică monetară prudentă şi sănătoasă, cu un leu care îşi păstrează paritatea. La începutul primului mare război al secolului trecut economia era deservită de 101.916.000 lei monedă metalică şi 578.224.000 lei bilete ale băncii de emisiune. La o populaţie de 7, 77 milioane circulaţia pe locuitor era de 87,5 lei, din care 13, 1 – circulaţie metalică şi 74,4 + circulaţie fiduciară.

Numai că această stare încetează în 1916 când România intră în război. Nevoile statului impun contractarea unui împrumut de 700 milioane de la Banca Naţională. Pentru a satisface necesităţile ce ţin de circulaţie este decisă sporirea biletelor, de 50 la 100 de milioane cele de 5 lei, de la 17,5 la 50 de milioane acelea de 2 lei şi de 10 la 50 de milioane – pentru un leu.

Ocuparea în parte a teritoriulul naţional de către Puterile Centrale impune la sfârşit de 1916 evacuarea Tezaurului BNR la Moscova, ceea ce cuprindea şi stocul metalic al Băncii Naţionale, care constituia garanţia emisiunii în valoare de 314.580.446 lei aur. Situaţia emisiunii la final de 1916 era de 1.451.712.000 lei bilete în circulaţie, faţă de 762,2 milioane în 1915.

Stocul de a acoperire în respectiva perioadă se plasa la 574.248.332 lei, faţî de 301, 9 milioane în anul anterior. Din acesta cea mai mare parte se găsea la Moscova .

Greutăţile specifice războiului se mai fac simţite şi prin lipsa monedei divizionare de aramă şi nichel, dipărute de pe piaţă, ceea ce a determinat Ministerul de Finanţe să emită provizoriu o cantitate de hârtie monedă de 50, 25 şi 10 bani pentru o valoare de 10 milioane de lei egală cu cea a monedelor metalice divizionare.

În timpul războiului s-a ajuns ca practic să nu mai circule niciun fel de monedă, ci doar biletele BNR, iar în teritoriile ocupate şi cele ale puterilor ocupante biletele emise prin Banca Generală a Ţării Româneşti.

După război şi alipirea teritoriilor cu care s-a reîntregit Regatul României situaţia s-a complicat mai mult pentru că circulau şi biletele ţărilor de care aparţinuseră provinciile integrate, respectiv coroane austriece, mărci germane, ruble ruseşti şi leve bulgăreşti.

Unificarea monetară are loc abia în 1920 când statul împrumută de la Banca Naţională 7,5 miliarde lei , timp în care leul pierde din valoare şi politica inflaţionistă se derulează mult şi după semnarea păcii.

Abia în 1922 se poate discuta, cu modestie, de o redresare monetară . În 1923 se instituie un regim restrictiv pentru comerţul cu devize. De la un program ambiţios de revalorizare a leului, pretenţiile se reduc doar stabilizarea sa. În 1928 – 1929 moneda naţională e lăsată să varieze până îşi va găsi singur punctul de echilibru.

La început de 1929 stabilizarea vine printr-o lege care prevede ca leul să aibă o valoare egală 10 miligrame aur 900/1000. Legea autoriza punerea în circulaţie a monedelor divizionare de 1,2 5, 10 şi 20 de lei de nichel sau aluminiu pentru cel mult 3 miliarde de lei. După care se hotărăşte baterea monedei de 100 de lei din argint cu tilu de minim 500/1000. Aceste monede sunt destinate la retragerea biletelor de 100 de lei emise de BNR, până spre sfârşitul anului 1931.

Din păcate, stabilizarea este subminată de scăderea catastrofală a preţurilor materiilor prime din 1930-1931, în special la cereale. Dacă în 1928, trebuiau date pentru o tonă de marfă importată, 7 t de produse româneşti, în 1932, trebuia schimbate pentru 15 t.

Chiar dacă în 1930 am avut un excedent de balanţă comercială de 6 miliarde de lei, partenerii unguri şi austrieci îmcep să introducă în 1931 regim restrictiv la plăţi. Extinderea acestei practici în Germania, Bulgaria, Grecia şi Cehoslovacia pune în pericol efortul de stabilizare monetară.

În 1932 se introduce un regim de control al plăţilor externe şi se instituie legal un monopol pentru banca de emisiune pentru orice cumpărare sau vânzare de devize. Deşi formal nu s discuta de o suspendare a convertibilităţii monedei de facto se produce. De convertibilitatea în aur nici nu se mai pune problema. Aceste măsuri devin şi mai aspre ulterior, când asiatăm la o înflorire a economiei subterane. Existau două cursuri de schimb, unul pentru cumpărare/vânzare prin BNR, altul al pieţei negre. Şi micşorarea taxei scontului de la 7% la 6% în 1933 şi chiar 4,5% în 1935 nu dă nicun rezultat în contextul în care circulaţia capitalurilor era oprită în cele mai multe state est-europene.

În 1935 este impusă o primă valutară de 44% pentru devizele cumpărate sau vândute, ceea ce echivalează cu deprecierea leului. Chiar dacă prima s-a micşorat la 38% după includerea ei preţul aurul stabilit legal la 111.111 lei pe kilogram era plătit cu 153.33. Dar, Banca Naţională, ca în vremurile moderne, cu QE, îşi poate mări astfel emisiunea. În sfârşit, în 1940, apare o primă pentru aur de 50%, care-i urcă preţul la aproape 230.000 de lei.

În 1941, aurul este ieftinit la 211.111 lei/kg se adaugă stimulente pentru încurajarea producţiei de aur. Tot atunci, pentru a uşura circulaţia, Banca Naţională emite biletul de 2.000 de lei.

România era deja intrată în al doilea mare război al secolului, etalonul aur clasic devenise istorie Şi, de fapt, cum să fie el funcţional cu aurul românesc „arestat” la Moscova?!

Reluăm. Banca Naţională a României a fost înfiinţată în 1880 ca societate anonimă pe acţiuni cu un capital de 30 de milioane. În 1925, capitalul s-a mărit la 100 de milioane împărţit în 200.000 de acţiuni a 500 de lei, ocazie cu care acţiunile au devenit nominative. În 1929, capitalul creşte la 600 de milioane cu ajutorul a 500 de milioane din rezerve. Cele 200.000 de acţiuni se ştampilează cu 3.000 fiecare. Acţiunile sunt în titluri de 1.4.20 şi 40 de bucăţi. Deţinătorul a 20 de acţiuni are dreptul la un vot. Numărul voturilor nu poate depăşi 20, indiferent de numărul de acţiuni în posesie. Particparea statului e de 10%, adică 20.000 de acţiuni. Acţiunile nominative nu pot fi transcrise decât cu aprobarea Consiliului de Administraţie . Răspunsul nu trebuie motivat. Operaţiunile de vânzare-cumpărare nu sunt definitive până când CA nu aprobă transferul.