Adrian Stanciu: Muncă și fericire

Adrian Stanciu: Muncă și fericire

Reading Time: 5 minute

Am avut o prezentare cu puțin timp în urmă la o conferință organizată de Romanian Business Leaders despre relația dintre muncă și fericire. E o întrebare legitimă dacă această relație chiar există. Contribuie, oare, munca cu adevărat la fericirea noastră? Pentru a răspunde la ea ar trebui, mai înainte, să înțelegem mai bine ce e și cum funcționează fericirea.

De fapt, e foarte dificil să răspundem la întrebarea „ce e fericirea?” pentru că, în ultimă instanță, ea e un afect, un sentiment și ca atare puternic subiectivă. Singurul fel în care o cercetare poate măsura nivelul de fericire al unei persoane e prin a o întreba cât este de fericită, nu există măsurători obiective, fiecare dintre noi o simțim, sau nu. Dar, chiar și așa, putem înțelege când și de ce ne declarăm fericiți.

Pentru foarte mult timp de la apariția ei, psihologia a fost preocupată de a studia fenomene care afectează negativ viețile oamenilor, s-a văzut pe sine ca un fel de medicină a minții și a sufletului. E o tendință de înțeles, în fond e o cauză nobilă să alinezi suferințele oamenilor. Dar au existat și voci, mai ales în curentul umanist apărut în anii ’50, cum ar fi Abraham Maslow sau Carl Rogers, care au argumentat că această preocupare e excesivă pentru că psihologia omite astfel să studieze temeinic ce îi face pe oameni să înflorească, să ducă o viață împlinită. Cu toate acestea, de abia pe la sfârșitul anilor ’90 a apărut un curent care s-a aplicat serios asupa subiectului. El a fost pornit de un psiholog american, Martin Seligman, atunci când, proaspăt ales președinte al American Psychology Association (APA), a ținut un discurs în care a cerut profesiei să se aplecce mai mult asupra studierii a ce îi face pe oameni să ducă o viață fericită, împlinită. Acela a fost momentul de început al unui studiu sistematic al fericirii.

Nu vreau să vorbesc aici despre tot subiectul, e prea vast pentru această pagină și nici nu mă simt cel mai în măsură să o fac. Vreau doar să subliniez câteva constatări care au mare legătură cu titlul articolului. Prima ar fi că avem un fel de nivel natural de fericire, care vine atât din structura noastră biologică, din echilibrul nostru emoțional natural, cât și din modelul nostru mental al lumii. El e foarte rezistent la stimuli externi. Evenimente exterioare nouă îl pot modifica doar pe termen scurt, pe termen mediu-lung tindem să revenim la el, fie că suntem exuberanți și optimiști, fie melancolici și pesimiști. Altă constatare e că, dacă ne decodăm fericirea ca ceva ce se obține prin atribute exterioare nouă (de pildă bunăstare materială, confort, căutarea unor experiențe), intrăm într-o cursă infernală pentru că toate aceste atribute suferă de fenomenul de extincție, adică odată ce le-am dobândit își pierd importanța și efectul și ca atare trebuie să căutăm altele. În plus, ele sunt determinate social, ne alegem următoarea țintă și în funcție de ce vedem în jurul nostru și astfel intrăm într-o cursă către nimic în care găsim mult mai adesea motive de frustrare decât de fericire. Se și numește „capcana hedonică”.

În fine altă constatare este că, dintre toți factorii externi nouă, doar doi par să aibă efect constant pe termen lung, anume calitatea relațiilor și sensul muncii. De aici ideea că munca noastră are o contribuție esențială la starea noastră de bine, la sentimentul nostru de împlinire și, prin consecință, de fericire personală. Din acest motiv cred că e important să fim mult mai atenți la cum ne raportăm la ea.

Prima idee aici vine de la stoici și a fost minunat ilustrată de Viktor Frankl în celebra lui carte „Omul în căutarea sensului vieții”. Ea spune așa: „Nu poți controla toate circumstanțele vieții tale, dar poți controla felul în care te raportezi la ele”. Asta e ceva foarte important, dacă ne gândim la munca noastră. Întâlnesc frecvent oameni care se uită la ceea ce fac fie cu resemnare, fie chiar cu ostilitate, văd mereu ce nu merge, sunt iritați de colegi ne-cooperanți, de șefi abuzivi, de proceduri birocratice și greoaie, de câte și mai câte. Nici măcar nu se mai duc la serviciu, ci la „scârbici” și se declară deschis „sclavi pe plantație”. În acest fel își neagă practic propria ființă, propriul liber arbitru și se poziționează ca o victimă perpetuă. E o rețetă de nefericire. Sigur, sunt foarte conștient că e foarte probabil ca toate aceste neajunsuri să existe, dar există și atitudinea noastră față de ele. Ce am putea face, deci?

Primul lucru, cred eu, e să ieșim din postura de victimă și să ne uităm la toate aceste probleme ca la niște obstacole. Cheia fericirii, cum reiese din cercetări, nu e optimismul orb. În cartea lui despre captivitatea sa ca prizonier de război în Vietnam, generalul Jim Stockdale povestește că cei care au murit primii au fost optimiștii. Ei credeau cu tărie că vor fi eliberați până la Căciun, că America va învinge și libertatea e aproape. Cu fiecare dezamăgire, rezistența lor scădea până abandonau orice speranță. În fapt, arată cercetările, atitudinea mentală care ne susține fericirea nu e optimismul orb, ci abordarea realistă a lucrurilor negative din viața noastră, capacitatea de a le înțelege ca pe o parte inevitabilă a vieții, a le trata ca obstacole de surmontat, nu ca sentințe.

Dacă am făcut asta, o altă întrebare bună de pus e: cum pot eu să mă investesc în activitatea asta? Cum pot să mă implic, să pun ceva din mine în ea, ce aș putea să fac ca să transform activitatea asta mai mult în ceva care mă reprezintă? Experiența mea de muncă a fost că, chiar atunci când lucrurile păreau stresante și demotivante, era mereu un unghi din care mă puteam implica și angaja în ele. Angajamentul personal în viața și munca noastră e una din pârghiile unei vieți împlinite.

O altă constatare esențială e că e important să ne căutăm motivațiile intrinseci și să ne îndepărtăm de cele extrinseci. Într-un experiment celebru făcut în 1974 la Universitatea din Stanford, au fost aleși copii preșcolari cărora le plăcea un anumit fel de activitate (să deseneze). Ei au fost împărțiți în două grupuri: unora li s-a spus că vor pimi la sfârșit un certificat dacă desenează frumos, celorlalți nu. Ulterior, copiii care fuseseră răsplătiți cu un certificat nu au mai dorit să deseneze liber atunci când au ajuns în clasele lor, în timp ce celorlalți activitatea a continuat să le placă. Obsesia noastră pentru răsplată tinde să scoată din spațiul nostru mental bucuria de a face o activitate pentru ea însăși. Ar fi util pentru noi să ne concentrăm mai mult pe ce putem face ca să încărcăm acea activitate cu sens pentru noi. De pildă cum ne poate ajuta să învățăm ceva util, sau ce impact poate ea avea asupra altora.

Dar cel mai puternic motivator intrinsec e munca însăși. Deși eu cred cu tărie că putem „înnobila” de cele mai multe ori chiar munci care la prima vedere nu au nimc înălțător, totuși nu pot nega că putem ajunge în activități sau medii care ne drenează de energie și care nu ni se potrivesc. Răspunsul simplu aici e să ne exercităm liberul arbitru și să plecăm de acolo. Dar e important să înțelegem și de ce plecăm și unde vrem să ne ducem. Am citit într-o carte o istorie foarte interesantă a unui om care a făcut o școală de contabilitate pentru că i s-a părut că e o meserie stabilă și rezonabil de bine plătită, dar, odată ajuns în ea, a constatat că rutina ei îl oboește și îl demotivează. După ce a petrecut nenumărate seri plângându-se de ce nefericit e la muncă, soția lui, agasată, l-a întrebat dacă e și ceva ce-i place. Surprins, acela a răspuns că îi place să vorbească cu oamenii în pauze și îi mai place și drumul cu mașina de acasă la serviciu, pentru că are timp de el și de gândurile lui. La care ea l-a întrebat: „De ce nu te faci șofer de Uber, atunci?”. Intrigat, acela a realizat brusc că soția lui avea dreptate. Și-a părăsit slujba și s-a făcut șofer de Uber și de atunci e foarte fericit.

Pentru că ce ne face fericiți e, în ultimă instanță, foarte personal. E nevoie să ne cunoaștem pe noi, dar e nevoie și să înțelegem că nu vom găsi niciodată slujba, locuința sau familia perfectă și că atitudinea noastră în fața provocărilor vieții e singurul lucru despre care suntem câtuși de puțin în control. Fericirea, din această perspectivă, e o alegere.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 406 (15 mai – 15 iunie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.