fbpx
Opinii

Efectul anti-Pygmalion6 min

23/01/2020 4 min read

Efectul anti-Pygmalion6 min

Reading Time: 4 minute

Am auzit de multe ori, de la mulți oameni, ideea asta că e mai bine să nu ai așteptări mari, în felul ăsta nu poți fi dezamăgit. Mi se pare o filosofie devastator de păguboasă.

Văd felul ăsta de atitudine zilnic în jurul meu. Dacă cineva po­vestește o întâmplare care l-a impresionat neplăcut, se găsește imediat altcineva care să-l întrebe, blazat superior: “Și la ce te-ai fi așteptat?”. Există această filosofie de viață a așteptărilor mici, negative despre ceilalți. E o filosofie devastator de păguboasă.

O să încep cu o explicație de ce. E păguboasă pentru că așteptările negative creează realități negative, după cum așteptările pozitive creează realități pozitive. E un fenomen care se numește în sociologie “profeția autoîmplinită”: dacă tu crezi că ceva e adevărat, uneori acel ceva devine adevărat. Accentul aici cade pe “devine”. Nu e doar o iluzie, nu e doar nevoia minții de a-și rezolva disonanța cognitivă, nu e doar un fenomen de tip “confirmation bias”; realitatea chiar se schimbă. Sunt multe exemple posibile aici. Cel mai simplu și mai evident e cel pe care îl purtăm cu toții prin buzunare: banii. Dacă ar veni un extrateres­tru și ar vedea că pot să-i dau cuiva o bucată de hârtie și în schimb îmi dă o masă caldă, ar zice că suntem nebuni. Acea bucată de hârtie are valoare doar pentru că noi credem că are valoare. Dacă nu am crede asta, ar redeveni o biată bucată de hârtie.

Un alt exemplu prevalent sunt piețele și economia în sens larg. Dacă credem că situația economică e rea, ea devine mai rea. Dacă credem că e bună, ea devine mai bună. În cazul în care credem că situația e rea, vom avea așteptări negative de la viitor. Ele, în schimb, ne vor determina comportamente defensive, vom fi prudenți, ne vom restrânge cheltuielile, ne vom asuma mai puține riscuri, vom începe mai puține proiecte noi, vom avea cerințe mai mari de la cele vechi și vom scurta orizontul de timp al tuturor planurilor de viitor. Asta va produce o scădere a consumului și o scădere a activităților noi, de dezvoltare. Asta va produce o criză a agenților economici care, pentru a supraviețui, va trebui să își restrângă activitatea și să concedieze oameni. Asta va alimenta sentimentul de insecuritate al tuturor și va agrava criza, și tot așa, într-o cursă infernală către fundul unei gropi care se adâncește mereu. E un fenomen foarte cunoscut.

Un alt exemplu interesant, însă, e cel numit “efectul Pygmalion”. A fost studiat prin anii ’70 de doi psihologi americani, Rober Rosenthal și Leonore Jacobson. Ei au dat elevilor din școli gimnaziale Testul Harvard de Aptitudini și apoi au comunicat profesorilor numele a doi elevi cu rezultate excepționale. La sfârșitul anului de studiu cei doi au fost testați independent cu teste standardizate și au avut sistematic rezultate peste media clasei. Pare logic, dar Testul Harvard nu există, cei doi erau aleși la întâmplare. Faptul că profesorii i-au crezut buni i-a făcut buni. Din păcate, fenomenul se manifestă și invers: dacă crezi că oamenii sunt proști, răi, leneși etc., ei devin așa. Sigur, nu toți, nu de tot, nu mereu, dar e o tendință clară și măsurabilă.

În fine, un alt fenomen interesant e cel al încrederii. Încrederea este, la rândul ei, o profeție auto-împlinită. Când crezi că cineva e de încredere, îl vei credita cu ea și asta va induce în celălalt datoria morală de a o răsplăti. Desigur, nu în toți, vor fi și excepții, dar ele vor fi doar asta, excepții. În schimb, dacă considerați toți oamenii hoți până la proba contrarie, atunci vă veți comporta ca atare. Veți fi reticenți în a le acorda încredere, veți pune în funcțiune mecanisme de control și verificare, veți controla des și la tot pasul, vă veți asi­gura că nimeni nu vă poate înșela în vreun fel. Aceia din jur care nu sunt de fapt necinstiți se vor simți încet, încet personal atacați de această atitudine până când, la un moment dat, se vor simți absolviți de datoria morală de deschidere și cinste pe care oricum nu le-o recunoașteți. Apoi unii chiar vor retalia încercând să vă arate că redutele de protecție pe care le‑ați ridicat pot fi străpunse. Atunci veți zice cu amară satisfacție: “Ți‑am spus eu? Am avut dreptate”. Veți crea o realitate distorsionată și vă veți bucura de ea pentru că vă confirmă așteptările.

Dar, dacă are toate aceste efecte negative, de unde impulsul ăsta al așteptărilor negative? Eu cred că are ceva de a face cu cultura noastră a lipsei de încredere în sine și a nevoii răspândite în societate de a ne compara favorabil cu alții. Într-o astfel de paradigmă de gândire, a fi dezamăgit e o formă de slăbiciune, un afront personal, ești luat de fraier, ești naiv, tocmai ai fost păcălit. Dacă ești un om puternic și dai girul încrederii tale cuiva iar acela te înșală, acela e un nemernic. Dacă ești un om slab, tu ești prostul, ai fost naiv, te-ai lăsat înșelat, ai fost vulnerabil. Chiar cuvântul “dezamăgit” spune totul. Te-ai amăgit pe tine însuți și acum ai fost dez-amăgit. E o slăbiciune de caracter să ai așteptări pozitive, te amăgești singur.

Problema e că așteptările ne­ga­tive creează realități negative. E un efect anti-Pygmalion. Ne protejăm de dezamăgiri, cu prețul de a crea în jurul nostru o lume strâmbă, distorsionată. Văd asta des la clienții mei. Am avut clienți care vorbeau des și cu putere despre încredere, dar aveau sisteme de lucru care introduceau birocrații uriașe pentru a se feri de situații cu o incidență de sub 1%. Sufereau 99% dintre cei corecți ca nu cumva să se strecoare acei 1% incorecți. Vedem asta în relația fiecăruia dintre noi cu ANAF, unde suntem toți, a priori, evazioniști potențiali. Am avut un client care, pentru că a găsit un lucrător care a venit la serviciu băut, a introdus verifica­rea cu etilotestul zilnică a tuturor angajaților la intrarea în fabrică. Acest fel de gândi și a acționa produce monștri, produce relații dominate și determinate de neîncredere, suspiciune, scepticism, cinism și produce un joc permanent de-a șoarecele și pisica, absolvit de conotații morale. Și totul doar pentru a nu fi dezamăgiți. Nu e un preț cam mare?

Adrian Stanciu este consultant în transformare organiza­țională și Associated Dean for Knowledge & Leadership la Maastricht School of Mana­gement România.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *