Ewa Perlińska-Kobierzyńska & Krzysztof Mordyński, Muzeul Varșoviei: Un miracol pentru UNESCO

Ewa Perlińska-Kobierzyńska & Krzysztof Mordyński, Muzeul Varșoviei: Un miracol pentru UNESCO

Reading Time: 8 minute

După Revolta din 1944, Varșovia nu a pierdut doar 85% din clădiri, ci și jumătate din populație. Am stat de vorbă cu cercetătorii
Ewa Perlińska-Kobierzyńska și dr. Krzysztof Mordyński, de la Muzeul Varșoviei, despre modul în care reconstrucția fidelă a Centrului Vechi a funcționat ca o formă de terapie colectivă pentru o națiune care a refuzat să-și lase istoria ștearsă de pe hartă.

Cum a reușit Varșovia să convingă comitetul UNESCO în 1980 că reconstruirea Centrului Vechi merită statutul de Patrimoniu Mondial, în ciuda prevederilor organizației?

Ewa Perlinska-Kobierzynska: Principalul argument împotriva înscrierii pe Lista Patrimoniului Mondial a fost neîndeplinirea criteriului autenticității. Exista, de asemenea, temerea privind consecințele unei decizii fără precedent de a include o zonă reconstruită, motiv pentru care a apărut ideea unei clauze care să stipuleze că, pe viitor, nu va mai fi posibilă înscrierea altor bunuri culturale reconstruite. În cele din urmă, Comitetul Patrimoniului a fost convins prin restrângerea zonei de înscriere doar la Orașul Vechi. De asemenea, au fost adunate o serie de documente care demonstrau eforturile de conservare a fragmentelor originale (pivnițe, partere, detalii) și amploarea cercetărilor efectuate, inclusiv descoperirea unor elemente medievale valoroase,
cum ar fi podul gotic din Piața Castelului. Totodată, au fost clarificate toate subiectele controversate, precum dezgroparea și completarea zidurilor de apărare. Orașul Vechi din Varșovia, împreună cu Castelul Regal, a fost inclus pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO la 2 septembrie 1980.

Documentația UNESCO menționează că înscrierea a fost un omagiu adus „eroismului și voinței națiunii poloneze”. Cum a fost tradus acest argument emoțional și politic într-un dosar tehnic pe care experții internaționali să îl poată accepta?

Distrugerea Varșoviei a fost rezultatul unei politici deliberate de „urbicid” (miastobójstwo – uciderea orașului) desfășurate de ocupanții naziști între anii 1939 și 1945. De aceea, arhitectul și conservatorul Jan Zachwatowicz scria în Programul și principiile de conservare a monumentelor, publicat în 1946:

„Deoarece națiunea și monumentele culturii sale sunt un tot unitar. Din această teză politică decurg concluzii fundamentale, care nu sunt întotdeauna în concordanță cu viziunea științifică. Neasumându-ne smulgerea monumentelor de cultură din istoria noastră, le vom reconstrui, le vom reconstrui din temelii, pentru a transmite generațiilor viitoare, dacă nu forma autentică, cel puțin forma exactă a acestor monumente, vie în memoria noastră și accesibilă prin materiale.”

Gândirea lui Zachwatowicz a influențat argumentele invocate la întocmirea cererii de înscriere în UNESCO. În dosar s-a subliniat rolul reconstrucției ca element de păstrare a memoriei naționale. În acest context, a fost vorba despre o abordare model a patrimoniului cultural și despre documentarea mărturiei structurii istorice a orașului din secolele XIII-XIX. Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial vorbește despre criteriul valorilor istorice. Evenimentele legate de distrugerea și renașterea Varșoviei au avut tocmai o semnificație istorică, iar reconstrucția a fost documentul acestei istorii. În același timp, ea a demonstrat eficiența tehnicilor de conservare din a doua jumătate a secolului XX. Până în prezent, acesta este un exemplu menționat în toate manualele de istorie a conservării monumentelor.

S-a tot vorbit despre faptul că o mare parte a reconstrucției s-a bazat pe picturile din secolul al XVIII-lea ale lui Bernardo Bellotto (Canaletto) și pe desenele arhitecturale realizate de studenți înainte de război. Cât de exacte au fost aceste surse?

Contrar opiniei publice, rolul picturilor lui Canaletto în reconstrucția Varșoviei a fost minor. Materialul principal l-a constituit documentația de inventariere realizată de studenții și personalul Facultății de Arhitectură din cadrul Universității de Tehnologie din Varșovia în perioada interbelică, precum și fotografiile. O parte din lucrările de reconstrucție s-a bazat pe materialul obținut în timpul cercetărilor de teren pe clădirile distruse.

Într-o măsură mai mică s-a apelat la lucrări istorice de pictură sau grafică; printre acestea merită menționat albumul litografic din 1823 al arhitectului bavarez Leonard Schmidtner, intitulat Colecție a celor mai de seamă clădiri din Capitala Varșovia. Desenele sale de măsurătoare, datorită preciziei reproducerii, au ajutat în repetate rânduri arhitecții și conservatorii.

Ce rol au jucat rămășițele materialelor originale (moloz, cărămizi recuperate)?

S-a încercat utilizarea elementelor originale salvate în procesul de reconstrucție. Acolo unde acest lucru nu a fost posibil, s-au realizat copii fidele ale detaliilor originale, pentru a păstra impresia de autenticitate și continuitate istorică. Molozul a fost un obstacol în calea reconstrucției, dar și o bază de materiale valoroase care puteau fi refolosite: cărămizi pentru reutilizare cu o valoare estimată la 3 miliarde de zloți, fier, oțel, precum și componente pentru „gruzobeton” (un amestec de beton format din agregate de cărămidă și lianți de ciment din moloz, ciment și nisip, din care se turnau blocuri, bolțari și module structurale întregi). Cărămizile din demolări au fost aduse și din afara Varșoviei și folosite la reconstrucția clădirilor.

În ce măsură a influențat ideologia politică a vremii forma finală a Centrului Vechi?

Reconstrucția Orașului Vechi s-a bazat pe ideea de a salva patrimoniul istoric al orașului. Această idee era apropiată atât conservatorilor, cât și autorităților, oferindu-le acestora din urmă o formă de legitimare. Prin urmare, reconstrucția a fost o lucrare care a îmbinat conceptele specialiștilor – arhitecți, urbaniști și conservatori – cu nevoile politice ale vremii. La fel s-a întâmplat și cu abordarea arhitecturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unde s-au intersectat elemente ale curentelor culturale ale vremii și ale politicii. Schimbările în percepția orașului, derivate dintr-o viziune raționalistă asupra lumii, au făcut ca orașele dezvoltate haotic în secolul al XIX-lea să stârnească opoziție atât în termeni de urbanism, cât și sociali (ca urmare a dezvoltării științelor igienei). Arhitecții din cercul funcționalismului respingeau, de asemenea, caracterul decorativ al formelor arhitecturale din perioada istoricismului și a Art Nouveau-lui.

În același timp, perioada secolului al XIX-lea era folosită de autorități și de marxiști ca un exemplu negativ al capitalismului; orașul din acea perioadă era pentru ei imaginea exploatării și a condițiilor mizere de viață ale clasei muncitoare. În ciuda unor surse atât de diferite, rezultatul final al acțiunilor autorităților și specialiștilor a fost limitarea reconstrucției arhitecturii din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Reconstrucția Varșoviei a fost legată de un proiect mai amplu de modernizare, care se încadra perfect atât în propaganda succesului privind restaurarea statului proclamată de autoritățile Republicii Populare Polone (PRL), cât și în punerea în practică a viziunii moderniste de a crea „condițiile indispensabile pentru ființele vii: soare, spații deschise și verdeață”, postulată de arhitecți. În perimetrul Orașului Vechi, acest proces a constat în reconstruirea formelor istorice exterioare, conferind în același timp clădirilor noi funcții – cele ale unui cartier rezidențial dotat cu facilități moderne și infrastructura aferentă.

La acea vreme, a existat o dezbatere aprigă cu privire la întrebarea dacă orașul ar trebui reconstruit exact așa cum a fost sau dacă ar trebui creat un oraș socialist complet modern. Cât de intensă a fost această dispută?

Dr. Krzysztof Mordynski: Discuțiile din cadrul Biroului de Reconstrucție a Capitalei (BOS) privind măsura în care Varșovia reconstruită ar trebui să fie o replică a formei sale anterioare, o creație complet nouă sau o formă intermediară au vizat în primul rând capitala ca întreg, respectiv crearea unui sistem de cartiere cu funcții diferite și complementare. În ceea ce privește Orașul Vechi, s-a luat în calcul ideea de a-l lăsa în stare de ruină – ca un monument al tragediei războiului și al barbariei ocupanților. Această idee a fost însă rapid respinsă în favoarea reconstruirii unei zone care să ofere o imagine fidelă a vechii Varșovii, dar cu valorile unui mediu rezidențial modern. Astfel, au fost reconstruite casele, bisericile și chiar parțial zidurile orașului în forma lor istorică, însă anexele din spatele caselor (oficyny) au fost eliminate pentru a face loc unor curți interioare verzi. BOS a prevăzut pentru Orașul Vechi un sistem de instituții de învățământ, cultură, sănătate, administrație, magazine și servicii adaptat numărului de locuitori. În spatele fațadelor baroce și clasiciste ale clădirilor se aflau apartamente dotate cu electricitate, gaz și apă curentă – adică facilitățile standard ale cartierelor varșoviene de la mijlocul anilor ’50, ceea ce a reprezentat un uriaș salt tehnic față de starea Orașului Vechi de dinainte de distrugere. Această formă de reconstrucție a fost susținută de majoritatea arhitecților BOS, atât de cei orientați spre reformarea și reamenajarea orașului, cât și de cei implicați în protejarea și reconstrucția monumentelor.

Reconstrucția Varșoviei este adesea descrisă ca un efort colectiv masiv care a implicat voluntari din întreaga țară. Cât de mult din aceasta este un mit propagandistic și cât este adevăr istoric?

Reconstrucția capitalei distruse a fost prezentată oficial ca o victorie simbolică a păcii asupra războiului și a Poloniei asupra celui de-al Treilea Reich. În același timp, în primii ani de după război, mulți polonezi au simțit compasiune față de locuitorii capitalei, iar ajutorul acordat pentru reconstrucție a fost, de regulă, autentic. Sloganul acelei perioade a devenit: „Întreaga națiune își construiește capitala”.

Statul a instituționalizat rapid această mișcare: se strângeau contribuții pentru fondul de reconstrucție (inițial voluntare, iar ulterior ca rețineri din salariu), se organizau excursii la Varșovia în cadrul cărora participanții ajutau la curățarea molozului și se încuraja asumarea unor angajamente pentru munci mai lungi și mai grele. În anii ’50, contribuția generală la reconstrucția capitalei a început să fie resimțită tot mai mult ca o obligație, mai ales că alte orașe din țară nu primeau un asemenea ajutor. Cu toate acestea, imaginea Orașului Vechi reconstruit trezea, de obicei, emoții foarte pozitive. În Muzeul Varșoviei se află memorii ale unor persoane care documentează desfășurarea reconstrucției și rezultatele acesteia.

Cum a afectat psihologia comunității trauma distrugerii totale a orașului? A fost reconstrucția Centrului Vechi o formă de terapie colectivă?

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Varșovia a pierdut 700.000 de locuitori, adică jumătate din populația sa. Era greu să găsești pe cineva care să nu fi pierdut o persoană dragă și un acoperiș deasupra capului. După înăbușirea Revoltei din Varșovia în octombrie 1944, ocupanții germani i-au expulzat mai întâi pe toți locuitorii supraviețuitori, iar apoi au jefuit și au distrus sistematic orașul. 85% din clădirile orașului au fost distruse, casele au fost arse după ce au fost jefuite, au fost aruncate în aer obiective de o importanță deosebită pentru funcționarea, istoria și cultura orașului, iar străzile au fost blocate de moloz.

Această imagine i-a copleșit pe locuitorii care au început să se întoarcă în Varșovia din ianuarie 1945. Cu siguranță le-a provocat o traumă, la fel ca și căutarea cadavrelor celor dragi. În următoarele două decenii, întreaga capitală și-a schimbat foarte mult aspectul; multe clădiri ruinate au fost demolate, inclusiv o parte din cele care supraviețuiseră. Centrul orașului a fost reamenajat, a apărut un nou sistem de artere largi, clădiri publice mari și cartiere întregi. Varșovia arăta altfel decât înainte de război.

În acest context, reconstrucția Orașului Vechi într-o formă care trezea memoria trecutului și indica material originile medievale ale Varșoviei și o tradiție acumulată de-a lungul a șase secole poate fi privită ca un tip de terapie colectivă. În 1953 a fost deschisă prima parte a Orașului Vechi reconstruit, sub forma destul de specifică a „Traseului Vechii Varșovii” (Trakt Starej Warszawy). Acesta era format din piața reconstruită și două străzi principale care duceau la ea dinspre sud și nord. În acest fel, s-a creat un traseu de promenadă printre casele și bisericile reconstruite, cu o porțiune degajată din zidurile orașului. Parcurgerea acestui traseu te ajuta să uiți pentru o clipă de distrugerile care erau vizibile în restul orașului.

La mai bine de 40 de ani de la înscrierea în UNESCO, credeți că „modelul Varșovia” de reconstrucție totală mai poate fi aplicat astăzi în alte zone?

Fiecare caz este deosebit prin prisma contextului său istoric unic, însă merită cu siguranță luată în considerare reconstrucția unor clădiri sau porțiuni de oraș distruse în timpul războiului care au o importanță culturală majoră. Urmele materiale ale trecutului reprezintă un element extrem de important în construirea identității unei societăți. Aspectul spațiului urban exercită o influență puternică asupra locuitorilor. Clădirile existente, lăcașurile de cult, casele de locuit, dar și rețelele de străzi sau piețele îi însoțesc pe locuitori în plimbările lor zilnice prin oraș și, prin însăși prezența lor, atestă existența și realizările generațiilor anterioare. Dacă acestea sunt dărâmate și eliminate din percepția trecătorilor, din experiența lor cotidiană legată de oraș, există pericolul ca o parte importantă a tradiției să fie ruptă, iar pentru noile generații aceste realizări să nu mai fie nici cunoscute, nici importante. Prin urmare, reconstrucția unor edificii și zone selectate din oraș, concomitent cu modernizarea soluțiilor privind condițiile de viață, sănătatea și confortul locuitorilor, pare o opțiune care merită pe deplin luată în calcul în procesul de reconstrucție după distrugerile provocate de război.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 408 (15 iulie – 15 august 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.