UNELE LUCRURI NU SE SCHIMBA NICIODATA

<p> Vlad Petreanu, Jurnalist de peste 20 de ani, realizator TV</p> <p>  </p> <p> <strong>Pe la 9, peretele se aprinse, mai intai cu nuante stinse, abia vizibile. In 5minute, incepu sa distinga titluri si  text, iar continutul video capata precizie. Crescu si sunetul, de la un murmur neinteligibil la nuantele vocii calde, sigure a prezentatorului.</strong></p> <p> Programase acest start lent ca un dependent de actualitati. Se intinse, in timp ce stirile zilei, insinuandu-se in semitrezie, ii alungara moale somnul. Ridica mana si scannerul recunoscu gestul. Mari o notita de cateva randuri – “Ultimul ziar tiparit de pe planeta s-a inchis”. Un titlu imprecis, fireste – nu era ultimul ziar tiparit, ci ultima redactie care inca avea ca model de business hartia tiparita zi de zi si care acum, iata, trebuia sa vina in prezent, in multimedia.</p> <p>  </p> <p> Tipariturile ramasesera doar gesturi de reprezentare – era acum la moda ca firmele bogate sa-si cadoriseasca la sfarsit de an clientii cu pseudopublicatii paginate artistic si nerusinat de scump in boutique-uri de design. Textele din aceste reviste includeau adesea elemente de modernitate – holograme de autopromovare montate in loop sau scurte discursuri ale marilor sefi – probe de marketing ca, respectand traditia, imbratisau viitorul. Se incrunta – cine facuse prima coperta augumented reality din Romania? Istoria trecea prea repede ca sa-i tii minte toate punctele de inflexiune. Isi aminti mai tarziu, in metrou, in drum spre redactie.</p> <p>  </p> <p> Tocmai desfasurase foaia multimedia pe care o tinea mereu in buzunar. In urechi, minuscule, casti inteligente, pe care le setase sa sugrume sunetele mecanice si sa amplifice vocile din jur. Niciodata nu stiai de unde putea veni un pont. Pe ziarul lui electronic defilau stirile zilei. Observa ca predominau cele economice, semn ca, in ultimele zile, il interesasera mai mult subiectele financiare. Profilul se adaptase automat, invatand sa ofere mai mult din ce cautase. Deschise o bara de dozaj si cobori potentiometrul virtual – mai usor cu economia.  Deocamdata. Apasa o alta bifa si alese o voce care sa-I redea cronica meciului de seara trecuta. Pe ecran rula rezumatul. Batu cu aratatorul atacantul si in dreapta se materializa o coloana cu informatii – dupa seria buna din ultimele saptamani, cota de transfer crescuse ametitor. Memora cifra si ceru o cautare complexa de date privind evolutia preturilor de transfer ale altor jucatori; banuia ca pustiul de pe ecran tocmai stabilise un nou record.</p> <p>  </p> <p> Poate pana ajungea la redactie putea sa si publice un mic comentariu in acest sens. Multi dintre colegi il considerau de moda veche, un iremediabil nostalgic. La ce bun sa pierzi vremea prin trenuri cand puteai face totul de acasa, sedinte, documentare, redactare, inregistrari sau transmisii? Timpul – vechiul dusman al oricarui ziarist – acum aproape ca- si pierduse cu totul semnificatia. Notiunea orei de inchidere a editiei era de mult moarta, inlocuita de deadline-ul permanent. Te adaptai la asta sau piereai. Precum pistolarii din anticele westernuri, publicai din orice pozitie sau crapai. I se parea un lux formidabil si o ineficienta seducatoare faptul ca, pe vremuri, existau canale de exprimare specializate – tipar,radio, TV. Internetul schimbase totul, le amestecase si le altoise unele pe celelalte pentru totdeauna. Paruse traumatizant, la inceput, si chiar fusese pentru dinozaurii breslei, dar principiul era simplu si inflexibil.</p> <p>  </p> <p> Clientul e stapanul, asa ca lasa-l pe el sa-si aleaga sub ce forma isi doreste informatia – video, audio sau pur si simplu scrisa. Presa devenise realmente multimedia, text insotit de video si de audio, plus hyperlinkuri, un fluviu constant de date propagat printr-un mediu care stia sa-nvete in permanenta ce se cauta, ce se vinde. Ce parea azi perfect firesc incepuse insa timid, accidental, cu mici entuziasme presarate pe ici-colo, intr-o industrie care nu intelegea, inca, in ce urma sa se transforme. Coperta augmented reality fusese unul dintre semne. Revista Biz, undeva prin 2011, parca, acum doua decenii, deja. Atinse ecranul din nou. Avea ideea noului sau material. Voia sa afle ce se intamplase cu echipa de atunci. Apoi se opri. Doar motoarele de cautare nu ajungeau. Va trebui sa se vada cu oamenii aceia, sa-i asculte si sa-i simta inainte de a inregistra. De moda veche sau nu, unele lucruri nu se schimba niciodata</p>