fbpx
Analize Opinii

Adrian Stanciu: Puterea de a fi cine ești7 min

14/09/2020 4 min read

Adrian Stanciu: Puterea de a fi cine ești7 min

Reading Time: 4 minute

Cu mulți ani în urmă, o prieten de a mea, jurnalistă, mi-a povestit următoarea întâmplare. Lucra la un mare cotidian național și într-o zi i-a luat un interviu de carieră unui tânăr și foarte charismatic director general al subsidiarei locale a unei mari companii internaționale. Omul avea un fel de statut de vedetă, era o stea în ascensiune, avusese deja o carieră internațională remarcabilă, era articulat, erudit, interesant, numai bun pentru un interviu de carieră și pentru a crea un model pentru alți manageri aspiranți.

Lucrurile au decurs bine, interviul a fost liber și cordial, respectivul și-a povestit cu umor întâmplări din viață, și mai plăcute, și mai puțin plăcute, printre care faptul că în liceu fusese un elev mediocru și într-un an chiar rămăsese corigent la fizică. Prie­tena mea a scris un articol alert și simpatic despre un personaj viu și interesant. Apoi i l-a trimis, din curtoazie, să-l citească și să corec­teze eventuale inadvertențe, înainte de publicare.

Spre surprinderea ei, a fost sunată de directoarea de PR a companiei, care i-a cerut să scoată din articol pasajele în care directorul apărea într-o lumină mai puțin favorabilă, inclusiv cele în care spunea că a rămas corijent în liceu, pentru că afectează imaginea firmei. Prietena mea a refuzat, omul vorbise cu reportofonul pe masă, nu era nimeni în poziția să-i cenzureze materialul. Directoarea a închis telefonul. Peste 10 minute a chemat-o redactorul‑șef la el în birou și i-a zis că a fost sunat și amenințat că își vor retrage toată publicitatea din ziar (și era multă) dacă nu se fac corectările cerute de ei. I-a spus prietenei mele: “Articolul nu apare așa, oricum. Ori îl schimbi, ori pleci cu tot cu el la alt ziar”. L-a schimbat.

Întrebarea care m-a preocupat pe mine, trecând peste grosolănia lipsită de etică a acelei directoare (ceva cu care mă întâlnesc, din păcate, des), este cum își poate cineva imagina că acele episoade din tinerețe pot afecta negativ imaginea companiei. După părerea mea e fix pe dos.

Văd adeseori la oameni din jurul meu această obsesie a perfecțiunii. Suntem o cultură în care ceea ce pari e adeseori mult, mult mai important decât ceea ce ești. Și asta duce către concluzia că trebuie să lustruiești această imagine până în pânzele albe. Că dacă nu lucești fără pată, dacă nu ești perfect, atunci ești un om căzut, criticabil, vulnerabil. Asta e în același timp o prostie și o formă de nevroză narcisică.

E o prostie pentru că perfecțiunea nu atrage. Deloc. Nouă, de fapt, nu ne plac oamenii perfecți. Din mai multe motive. Unul e că nu sunt credibili. Dacă încerci să pari perfect, prima reacție pe care o generezi e ca cea din bancul cu “îmi dai voie să te ating?”. Neîncredere și suspiciune. Și nevoia imediată a celorlalți de a-ți ciobi statuia sau a-ți zgâria armura, de a-ți căuta defecte. În loc să ai o relație cu ceilalți bazată pe autenticitate ai una bazată pe suspiciune, de la început.

Un alt motiv e că oamenii perfecți sunt reci, perfecțiunea nu e umană. Chiar dacă am descoperi, după ce încercăm să-i ciobim aceluia statuia, că ea de fapt e fără cusur, asta creează distanță între noi. Pentru că eu nu sunt perfect, am scăderile mele și nu vreau să am de a face cu cineva care îmi amintește mereu de ele prin existența lui fără cusur. O astfel de persoană e percepută ca inumană, astrală, rece. O pot admira de la distanță, ca pe astre, dar nu o vreau în viața mea. Nu o pot nici măcar lua de model, pentru că drumul de la mine la ea e complet de neînțeles. Am să mă adun cu și am să urmez pe cei care sunt aproape de mine, cu scăderi ca ale mele și calități pe care să le pot percepe ca accesibile, măcar în parte. Din acest motiv a fost Băsescu un președinte așa de popular, fie și pentru o vreme.

Și atunci, de ce punem așa de mare preț pe a părea perfecți? Un prim răspuns aici ar fi cultura noastră colectivistă și mai ales efectul ei de hipercompetitivitate. Suntem extrem de preocupați, ca nație, de imaginea noastră în ochii altora. Pentru foarte mulți dintre noi, această imagine se substituie cumva chiar imaginii proprii. Ne măsurăm pe noi înșine, ne legăm stima de sine, de părerea pe care o au ceilalți despre noi, avem mereu nevoia de a fi validați din exterior pentru a ne simți valoroși. Într-o astfel de situație, crăpăturile din marmura statuii noastre, micile sau mai marile noastre imperfecțiuni, sunt percepute de noi drept pete, drept scăderi inacceptabile. Vulnerabilitatea e văzută ca o slăbiciune, un călcâi al lui Ahile. Nu ne uităm la noi ca la un partener pentru cei din jur, ci ca un obiect al admirației lor și atunci asta exclude orice pată, oricât de mică.

Apoi mai e acest sindrom al imposturii. Țara noastră e plină ochi de impostori. Nu românii au inventat impostura, dar cred că am putea, ca nație, lua un premiu pentru ea. Am citit recent dezvăluirile lui Valeriu Nicolae despre impostura din CV-urile poli­ticienilor. E un fenomen absolut halucinant. Impostura e uriașă, la un nivel care frizează patologicul. Și nu poți să nu te întrebi ce-i mână pe oamenii ăia să se expună așa, să se facă în halul ăsta de caraghioși? Oare nu‑și dau seama de ridicolul pe care și-l atrag? Răspunsul meu e că nu-și dau. Impostura cere mereu să fie hrănită, e un gol imens care nu poate niciodată fi umplut.

În fond, e perfect legitim să fii parlamentar ca sudor, sculer matrițer, șofer sau bodyguard. Parlamentul e o instituție repre­zentativă, nu poate să reprezinte doar doctori docenți. Atunci, de ce să te acoperi cu zeci de diplome false sau care nu valorează nici hârtia pe care sunt tipărite? Sigur, s-ar putea argumenta un oportunism cinic, poate unele funcții cer niște diplome, poate iei ceva la leafă. Asta ar explica de ce ai luat-o pe prima. Dar pe celelalte?

Eu cred că explicația e alta. Odată ce parvii în politică, în ochii tăi ai devenit o persoană importantă, respectabilă, ai reușit în viață. Iar persoanele respectabile sunt educate. Și tu nu poți fi doar un bodyguard cu liceul la seral la 34 de ani. Trebuie să faci și tu o fa­cultate, de drept dacă se poate, un masterat, două, trei, niște doctorate. Abia acum ești cineva. Ai avut frustrarea că ești incapabil de mai de mult, iată că acum ți-ai satisfăcut-o cu vârf și îndesat. E un simbol al puterii la care ai parvenit. Impostorul din tine e mai liniștit când are niște hârtii de pus la CV. O vreme. După care vede un alt impostor cu mai multe sau mai lucioase și mai vrea și el. Și tot așa, până la absurdul absurdului.

Vă rog eu, nu încercați să fiți perfecți. Încercarea e ridicolă, jalnică și produce ori dispreț ori distanță, niciodată admirație. Dați-vă voie să fiți cine sunteți, cu bunele și cu relele, autenticitatea începe înainte de toate cu a-ți admite și îmbrățișa vulnerabilitatea. Asta nu e o slăbiciune, e prima și suprema formă a pu­terii, puterea de a fi cine ești.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *