Adrian Stanciu: Responsabilitate sau răspundere?

Adrian Stanciu: Responsabilitate sau răspundere?

Reading Time: 5 minute

Responsabilitatea e despre realizare, despre a duce ceva la îndeplinire, răspunderea e adeseori asociată cu vina. Cum putem construi un sistem bazat pe responsabilitate în loc de răspundere?

Cu mulți ani în urmă am lucrat pentru scurtă vreme ca director într-o mare corporație americană, am condus filiala lor din România. Am ajuns la ei pentru că mi-am vândut propria firmă către ei. Odată ajuns în corporație am avut multe șocuri culturale, locul funcționa foarte diferit de organizația antreprenorială din care veneam și pe care o construisem de la zero împreună cu un partener după cum ne-a tăiat și pe noi capul. Primul dintre ele s-a întâmplat la prima ședință de lucru a directorilor generali din regiune. Era la sfârșitul primului trimestru al anului financiar și trebuia să ne prezentăm rezultatele și planurile pentru restul anului. Am prezentat în ordine alfabetică a țărilor. Primul era cel din Cehia. Omul a început prin a prezenta, vreme de vreo 20 de minute, date macroeconomice despre economia Cehiei, date prezentate mai degrabă sumbru: scădere de PIB, creșterea inflației, a șomajului, din astea. Bine, era anul 1998, față de România Cehia era un paradis, chiar nu pricepeam ce vrea omul de la noi. Eu nu avem nimic despre macroeconomie în prezentare. Începusem chiar să mă întreb dacă am greșit, poate așa trebuie făcute prezentările astea, dar tot nu pricepeam la ce ne folosesc nouă informațiile alea. Șeful nostru regional stătea în dreapta mea și i-am dat coate și l-am întrebat în șoaptă: „De ce ne spune toate astea, ce vrea de la noi, să creștem PIB-ul Cehiei?” Șeful meu m-a calmat împăciuitor și mi-a cerut să ascultăm omul în liniște până la capăt. După 20 minute s-a elucidat misterul: omul nu-și făcuse cifrele.

Pe mine constatarea asta m-a lovit ca un trăsnet, nu pricepeam în ce lume intrasem. Eu veneam dintr-o lume în care nu puteam da nimănui niciun fel de explicații pe post de rezultate, nu le puteam spune colegilor mei că luna asta nu plătim salarii că a scăzut PIB-ul sau a crescut inflația, să mai vedem cum o fi luna viitoare… În lumea în care intrasem, în schimb, se putea. Bine, evident, era mult mai bine să ai rezultate, dar dacă nu ai, o vreme măcar, ajută și o scuză bună.

M-am întrebat mult timp ce era așa de diferit între lumile astea și eu cred că erau conduse într-un fel fundamental diferit. Am mai scris despre asta cu niște ani în urmă, reiterez aici mesajul pentru că am adesea întâlniri cu echipe de manageri de pe la clienți și constat că îi ajută foarte tare atunci când încep să înțeleagă diferențele.

Lumea din care veneam eu era construită în jurul noțiunii de responsabilitate. Lumea în care intrasem era construită în jurul noțiunii de răspundere. Deși sunt termeni asemănători, utilizați adeseori ca sinonimi în limbajul de fiecare zi, ei sunt foarte diferiți și descriu realități foarte diferite.

Responsabilitatea este, înainte de toate, intrinsecă, te simți responsabil, e ceva care vine din tine, din valorile tale, din nevoia ta de congruență cu tine însuți. Răspunderea e extrinsecă, ești ținut răspunzător de cineva, de un sistem, de o normă, de o cerință exterioară ție. Responsabilitatea e despre viitor, ești responsabil să faci ceva, să duci ceva la bun sfârșit, ca atare e o valoare constructivă. Răspunderea e despre trecut, ești răspunzător pentru ce ai făcut și, încă mai des, pentru ce nu ai făcut, ca atare e o valoare defensivă. Responsabilitatea e despre realizare, despre a duce ceva la îndeplinire, răspunderea e adeseori asociată cu vina.

Dar cea mai mare problemă a sistemelor conduse în jurul noțiunii de răspundere este cea descrisă în întâmplarea de la începutul articolului, anume că răspunderea se poate descărca cu explicații. Ori de câte ori vedeți oameni care își explică lor, sau mai cu seamă celorlalți, nereușitele, acolo e un sistem care funcționează prin răspundere, nu prin responsabilitate. Pentru că responsabilitatea nu e despre vină ci despre respectarea angajamentelor, explicațiile nu o pot vreodată înlocui. Și atunci se pune problema: cum putem construi un sistem bazat pe responsabilitate în loc de răspundere?

Am pus întrebarea asta unui grup de manageri recent și unul dintre ei mi-a zis că nu ai tu ca lider ce să faci, că unii oameni sunt cu bun simț și se comportă responsabil iar alții nu, tot ce poți face e să te înconjori de primii. Deși sunt convins că există mulți oameni care sunt responsabili pentru că așa sunt ei construiți, mai cred și că sistemul în care sunt puși să lucreze contează enorm. De altfel credința asta că cel mai mult, în modul lor de comportament, contează caracterul oamenilor e în același timp foarte răspândită și greșită, am mai scris despre asta, se numește eroare fundamentală de atribuire. În realitate, contextul în care evoluăm are o influență mult mai mare asupra comportamentului nostru decât caracterul. Cum spunea bine J. Edwards Deming, „un sistem prost va strica mereu un om bun”. Deci ce fel de sistem ar trebui să creăm?

În primul rând trebuie să înțelegem că responsabilitatea e o valoare general umană. Ea vine dintr-un fel de respect față de noi înșine, față de munca noastră și față de locul nostru în lume și generează o mare presiune interioară de a fi coerenți cu noi înșine, de a fi oameni pe care ceilalți se pot baza. Sigur, nu suntem toți la fel, dar toți avem nevoia asta într-o cantitate mai mare sau mai mică. Ea trebuie hrănită, stimulată și, înainte de toate, nu trebuie inhibată.

Prima condiție ca responsabilitatea să se poată manifesta e că ea cere autonomie și autoritatea de a decide despre propria soartă, ceea ce americanii numesc „agency”, să fii în controlul propriei vieți. Cu cât spațiul de autonomie e mai restrâns, cu cât sunt mai puține lucrurile despre care poți decide liber privind soarta ta, cu atât mai puțin responsabil te simți pentru ceea ce faci. Sigur, faci ce e de făcut pentru că sistemul o cere, dar cerința aceea nu e internalizată, nu îți aparține, nu vine din tine, deci nu generează responsabilitate ci, ați ghicit, răspundere. Aici un rol extrem de important îl joacă relația cu managerul direct. Un manager obsedat de control, care vrea să aibă un cuvânt de spus la orice decizie, va restrânge dramatic spațiul de autonomie al oamenilor pe care-i conduce, cu consecința că preia, cu această ocazie, responsabilitatea lor.

Apoi, o a doua condiție e că ceea ce ai de făcut, ceea ce ți se cere, trebuie să fie în cea mai mare măsură în controlul tău și de un grad de dificultate care să ți se pare suficient de mare ca să te provoace, să ceară să dai tot ce ai mai bun din tine, dar și suficient de mic ca să-ți genereze încrederea că poți să-ți asumi responsabilitatea pentru atingerea lui.

Apoi e important ca angajamentele să fie clare și explicite, nu presupuse, nu implicite. Le spun mereu oamenilor: nu există angajamente implicite, sunt surse de conflicte repetate. Explicitați mereu toate deciziile și toate angajamentele, fiți foarte clari cu lucrurile la care vă angajați și cereți aceeași claritate de la ceilalți despre angajamentele lor.

Apoi mai e ceva important. Oamenii se simt responsabili față de alți oameni. E important ca ei să aibă legături interpersonale, să se cunoască, placă și aprecieze ca oameni, să aibă o relație emoțională între ei, nu doar funcțională. Aici un rol foarte important îl joacă relația cu liderul și felul în care acesta sau aceasta își exercită puterea. Există două mari tipuri de surse de putere. Unul e puterea pozițională, care în ierarhii vine de regulă cu poziția ierarhică și care e generată de accesul discreționar la resurse pe care celălalt și le dorește (cum ar fi cariera, salariul, felul muncii etc.). A doua e puterea personală, care vine din felul în care ți-ai câștigat stima, respectul și încrederea celorlalți. A doua e o putere care strânge relații, o putere bazată pe legătura socială și emoțională cu cealaltă persoană. Ca atare, primul fel de putere omoară responsabilitatea și o înlocuiește cu răspundere, pe când cel de al doilea o hrănește.

În fine, nu în ultimul rând e important ca oamenii să se simtă în aceeași barcă, să simtă că trag la un scop comun, că binele tuturor determină binele fiecăruia, că efortul investit în rezultatul comun e și un efort investit în succesul personal. Oamenii și-au sacrificat chiar viața pentru camarazi, în războaie sau cataclisme, dar nimeni, absolut nimeni, nu s-a sacrificat pentru vreo corporație. Nu subestimați niciodată puterea sentimentului de responsabilitate, dacă e bine conturat și alimentat.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 399 (15 octombrie – 15 noiembrie 2025). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.