fbpx
Opinii

Capitalismul uitat: bănci listate la Bursă, curs la “Mitiță roade ruble”18 min

27/04/2020 13 min read

author:

Capitalismul uitat: bănci listate la Bursă, curs la “Mitiță roade ruble”18 min

Reading Time: 13 minute

Haideți să o reamintim, poate că ați uitat, în România funcționează în prezent sub 40 de bănci. Sunt multe, sunt puține?

de Ionuț Bălan

Ia să deschidem cartea “Activitatea bancară-sisteme, operațiuni și practici” de Bogdan Căpraru și să vedem. În România capitalistă existau la 9 august 1941 – după criză și în plin război – 410 bănci comerciale, numai în București funcționând 180. Iar înainte de criză, în 1928, erau cotate la Bursa de Efecte, Acțiuni și Schimb București, nu mai puțin 45 de bănci (față de 3 în prezent), care realizau cel mai mare volum de tranzacții de pe piață de capital (46,93% din total). Stai și te minunezi cât de capitaliști puțeau fi bunicii noștri?!

Și unde mai punem că era concurență reală, falimentau multe bănci, se înființau altele. De pildă, pe fondul crizei interbelice, numărul băncilor românești s-a înjumătățit. Nu ca acum, când se spune: Concurența în sistemul bancar e periculoasă pentru stabilitatea financiară, deoarece conduce la diminuarea marjelor de profit și reduce rezervele de capital! Motiv pentru care concurență trebui controlată. Adică, reglementările vin să restricționeze accesul celor nou-intrați pe piețe, pentru a le conserva marjele celor vechi.

Să continuăm însă să răsfoim lucrarea lui Bogdan Capraru apărută la Editura C.H. Beck pentru că, înainte de a exista Banca Națională a României, a fost înființată Banca Națională a Moldovei.

În 1856, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a semnat actul de concesionare pentru înființarea Băncii Naționale a Moldovei de către bancherul german F. Nulandt. Dar, deși a fost supravegheată de stat, prin doi comisari, după mai puțin de un an de la primele operațiuni, banca a dat faliment.

Un alt moment important în evoluția activității bancare în Țările Române l-a avut înființarea, în 1864, a Casei de Depuneri și Consemnațiuni, prima instituție românească de credit (actuala Casă de Economii și Consemnațiuni). Aceasta își atrăgea resursele din depunerile de consemnațiuni private, precum și din resurse publice (taxe și disponibilități ale instituțiilor publice, administrațiilor locale, etc.).

După acest moment, au fost înființate și alte instituții bancare cu capital preponderent autohton: Banca României (1865); Creditul Funciar Rural și Urban (1873-1875); Banca Marmorosch-Blank (1874); iar în Transilvania, Banca Albina (1872); Banca Furnica (1883).

 Anul 1867 aduce înființarea sistemului național monetar, instituind bimetalismul. Adică, leul era o monedă cu etalon 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur.

La 3 martie 1870, se înființează Monetăria Statului, până la acel an monedele fiind bătute în Marea Britanie.

Și din cauza lipsei de monedă națională, dinainte de momentul 3 martie 1870, taxele erau plătite direct în aur; utilizându-se „cocoșei”-monedă de 20 de franci francezi (cu valoarea de 20 lei), lire turcești (22,7 lei), ruble (20,6 lei) sau lire sterline (25,22 lei). Devizele străine intrau astfel masiv în Principate, mai ales rubla rusească, ceea ce a dus la măsuri drastice din partea unor miniștri, cum a fost Dimitrie A. Sturdza, supranumit „Mitiță roade ruble”, care a forțat un anumit curs de schimb și o anumită circulație de monedă.

La 66 de ani după ciuma lui Caragea a apărut BNR-ul lui Carada

Banca României s-a înființat la 17 octombrie 1865, prin transformarea sucursalei Băncii otomane din București și având privilegiul de a emite, prin concesiune pe 30 ani, bancnote cu curs liber și dreptul de a fi primite la plată de oficiile publice.

Principalele operațiuni curente ale băncii erau: scontul, achiziția de efecte, inclusiv bonuri de tezaur, avansuri, inclusiv obligații rurale, warante, avansuri în cont curent, operațiuni cu hârtii, valori în străinătate.

În 1869, după abdicarea lui Cuza, concesiunea este anulată contra unei despăgubiri, banca continuând să funcționeze ca societate anonimă, vreme de 35 de ani, după care a devenit subsidiara The Bank of Roumania Ltd. din Londra. 

În 1873, este înființat Creditul Funciar Rural din București, ca urmare a aprobării unei legi, inițiată ca urmare a cererii înaintate câteva luni mai devreme de către delegații aleși de proprietarii funciari români, către Ministerul de Finanțe, prin care se solicita concesionarea creditului funciar. Această instituție a fost constituită pe baza principiului asociației directe și a garanției mutuale a proprietarilor de terenuri.

 Urmând experiența Creditului Funciar Rural din București ia ființă Creditul Funciar Urban din București (1874) și Creditul Funciar Urban din Iași (1881). Prima instituție bancară cu capital mixt a fost Marmorosch-Blank & Co, înființată în 1874. Aceasta a fost implicată prin politică să dea credite în toate ramurile economiei: comerț, agricultură, apărare (în special în războiul din 1877), căi ferate, lucrări de canalizare, construcții de școli, hale și piețe publice. 

 

De asemenea, a contribuit cu participații la primele două fabrici de hârtie din țară (Letea și Scăieni), la emiterea unui împrumut public (1895), a înființat Societatea de Română de Asigurări Generale din Brăila, transformată ulterior în Societatea de Română de Asigurări Generale, prin mutarea sediului la București și devenind una dintre cele mai puternice și cunoscute firme de asigurări.

Dincolo de Carpați, în Transilvania, la Sibiu, ia ființă în 1872 Bancă Albina, având capital integral românesc. Rețeaua băncii cuprindea filiale și agenții constituite în numeroase orașe transilvane, cum ar fi: Sibiu, Mediaș, Brașov, Lugoj, Târgu Mureș. Principalele operațiuni realizate de bancă au fost: reuniunile de credit, tranzacții cu efecte de comerț, împrumuturi ipotecare acordate pe termen mediu și lung, emiterea de „scrisuri funciare”, creditul de cont curent, împrumuturi garantate cu produse, reescont, credite personale țărănești.

De asemenea, a participat cu capital la înființarea Băncii Generale de Asigurare în 1912, prima instituție de asigurări cu capital românesc din Transilvania, precum și la dezvoltarea unei rețele de bănci cu capital românesc, al căror număr s-a dublat în perioada 1900 (75 de bănci) – 1914 (152). Importanța Băncii Albina în economia transilvană a fost demonstrată și de faptul că această s-a constituit treptat într-o centrală de reescont a întregului sistem financiar bancar din regiune.

Prin legea din 17 aprilie 1880 lua ființă Banca Națională a României, bancă de „scompt și circulațiune”, înființată după modelul băncii centrale a Belgiei și respectând principiile școlii bancare, ca rezultat al dorinței unanime a tuturor participanților la viața economică a țării. Bancă avea capital atât particular (2/3), cât și de stat (1/3). Principalele operațiuni pe care le putea derula BNR, conform statutului erau: scontul, avansurile pe scrisuri funciare, efecte publice și alte valori, emisiunea de bancnote.

În perioada cuprinsă între momentul înființării BNR și izbucnirea Primului Război Mondial, în țările române existau 195 de instituții bancare private. Primele 9 bănci românești din sistem erau următoarele:

– bănci cu capital românesc: Banca Agricolă (1894), Banca Comerțului din Craiova (1899),  Banca de Scont a României (1898), Banca Românească (1911);

– bănci cu capital străin: Banca Generală Română (1897), Banca de Credit Român (1904), Banca Comercială Română (1906), The Bank of Roumania Limited (1904);

– bănci cu capital mixt: Marmorosch-Blank & Co.

Pe lângă aceste instituții bancare mari funcționau și o serie de bănci de talie mijlocie, cu capital românesc, a căror activitate era orientată către agricultori, comercianți și mici industriași.

 În 1892¸ în cadrul Ministerului de Finanțe este organizat Creditul Agricol, în urma desființării Caselor de Credit Agricol județene. În completarea activității acestei noi instituții s-au luat următoarele măsuri:

-în anul 1908 a fost înființată Casa Rurală, cu capital mixt: public și privat;

-în anul 1903 s-au pus bazele legislative ale organizațiilor cooperatiste care vor cunoaște o mare dezvoltare;

-în anul 1915 s-a decis înființarea pe lângă BNR a Caselor Județene de Împrumut pe Gaj ale Agricultorilor.

Băncile mari aveau participații la alte bănci mijlocii și mici, acestea fiind realizate individual sau prin asociere. O formă importantă de participație au constituit-o consorțiile bancare, formate din banca tutelară care deținea acțiuni la mai multe bănci, numite bănci afiliate.

 La finanțarea prin consorțiu, un loc de frunte l-au ocupat Banca Românească și Banca Marmorosch-Blank & Co, care, împreună cu alte bănci au finanțat crearea unor noi bănci în țară, cum ar fi: Banca Viticolă (1912), Creditul Tehnic București (1918), Banca Iașilor (1910), Creditul Minier București (1919), Banca Petrodava (1920), Banca Industrială București (1921), Banca Țărănească din București (1919). 

Marile bănci au avut, totodată, și participații individuale, contribuind astfel la întărirea organizațiilor de credit provinciale și valorificând bogățiile din zonele în care activau.

De exemplu, în 1922, Banca Românească avea următoarele participații individuale: Banca Dunărea Românească din Brăila, Banca Bacăului, Banca Creditului Prahovean, Banca Românească a Orientului din București, Banca Pieței din București, Banca „Ștefan cel Mare” din Fălticeni, Banca Suceveană, Banca Rădăuțeană.

Banca Marmorosch-Blank & Co a participat singură la următoarele bănci mai importante: Banca Moldova Iași, Banca Centrală din Ploiești, Banca de Comerț și Depozite București și Salonic.

Bancă Agricola a participat singură la înființarea unor bănci a căror principal obiect de activitate a fost susținerea agriculturii: Banca Unirea Română din Iași, Banca Comercială Națională din Cernăuți, Banca Română din Satu-Mare, Banca Dorohoiului.

Banca de Scont a României a avut, de asemenea, participații individuale la următoarele bănci: Banca Dacia din Iași, Banca Brăilei, Banca Olteniei din Craiova.

Dar cele mai mari bănci ale României au avut participații directe consistente și în economia reală, contribuind astfel la dezvoltarea acesteia. În 1922, participațiile prin consorții bancare sau o singură bancă la întreprinderi se ridica la peste 400, Banca Românească și Marmorosch ocupând pozițiile fruntașe cu câte 75, respectiv 61 de participații.

 În 1923 este înființată Societatea Națională de Credit Industrial, cu capital de stat și aflată sub coordonarea Ministerului de Finanțe, Ministerului Industriei și a Băncii Naționale, instituție creată în sprijinul susținerii industriei românești. 

Un pas important în modernizarea sistemului bancar românesc a fost constituirea în 1919 a Casei de Compensații în scopul facilitării stingerii prin compensare a creanțelor reciproce ale membrilor provenind din cecuri, cambii, facturi, scrisori de trăsură și alte documente și titluri de plată.

Numărul băncilor a crescut de la 215 în 1918 la 1.122 în 1928, la care se adăugau și cele 4.743 de bănci populare.

 Capitalism înseamnă să ai de unde alege

 Atunci când sunt întrebați de ce cele mai multe bănci românești nu sunt cotate la bursă, bancherii români din ziua de azi răspund cu nonsalantă că societățile bancare sunt membre ale unui grup internațional și că e listată bancă-mamă.

Ei trebuie să știe însă că în 1928 erau cotate la Bursa de Efecte, Acțiuni și Schimb București, nu mai puțin de 45 de bănci (față de 3 în prezent), care realizau cel mai mare volum de tranzacții de pe piață de capital (46,93% din total).

 Acestea erau: Banca Comercială Română, Banca Națională a României, Banca Agricolă, Banca Românească, Banca Albina, Banca Marmorosch Blank, Casa Generală de Economii Sibiu, Banca Centrală din Ploiești, Banca Dacia Traiana, Banca Cerealistilor, Banca Pieței, Societatea Anonimă Economia din Focșani, Banca Viticolă din Odobești, Frăția Focșani, Banca Podgoria, Banca Putnei, Banca de Scont a României, Banca de Devize și Lombard, Banca de Industrie și Comerț.

Și lista continuă: Banca Comerțului, The Bank of Roumania, Banca Comercială Italiană și Română, Banca Română de Comerț și de Credit din Praga, Banca Minelor, Creditul pentru Întreprinderi Electrice, Societatea Națională Creditul Industrial, Casa Rurală, Banca Carpaților, Bancă Colentina, Banca de Credit Român, Creditul Românesc, Banca Danubiana, Banca Fortuna, Banca Franco-Română, Banca Generală a Țării, Banca Moldova, Banca Poporului, Banca Populară din Pitești, Banca Sindicatului Agricol Brăila, Banca Sindicatului Agricol Ilfov, Banca D. Stambuliu & Co, Banca Țărănească, Banca Unirii, Banca Urbană, Banca Viticolă a României.

Criza economică mondială din anii ’30 a afectat puternic și sistemul bancar românesc, o parte însemnată dintre băncile mici și mijlocii dând faliment sau fuzionând cu altele mai puternice.

Lipsa de încredere generată de mediul economic ostil a condus la retragerea creditelor externe și a depunerilor interne, scăzând în acest fel capitalul de împrumut. Prăbușirea băncii Oesterreichische Kredit-Anstalt din Viena a declanșat o criză bancară în Europa Centrală în 1931. Această criză s-a manifestat și în România prin falimentul a trei instituții de credit: Banca Generală a Țării Românești (iunie 1931), Banca Berkovits (iulie 1931) și Banca Marmorosch-Blank. În vederea salvării sistemului bancar Banca Națională a României a intervenit prin credite de reescont și prin conducerea unui sindicat bancar constituit ad-hoc.

Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă din 8 mai 1934 înființa Consiliul Superior Bancar, un organ independent, care, împreună cu Banca Națională a României, era însărcinată cu vegherea permanență a respectării legilor și exercita controlul asupra comerțului de bancă. Prin această măsură se dorea întărirea sistemului bancar românesc, punându-se bazele supravegherii bancare în România.

Concentrarea capitalului bancar a generat apariția unor bănci care dețineau cea mai mare parte a resurselor financiare ale țării.

În perioada 1934 -1941, existau 5 bănci comerciale mari: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română, Societatea Bancară Română. Acestea dețineau – în 1941 – 52% din totalul activelor bilanțiere bancare, iar primele trei bănci mari – Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română – peste 70% din totalul resurselor financiare ale țării.

În ceea ce privește plasamentele bancare, Banca Românească deținea un sfert din totalul activelor, cam cât are BCR în zilele noastre.

Potrivit „Tabloului nominal al băncilor din România, aflate în evidența Consiliului Superior Bancar” din data de 9 august 1941, existau 410 bănci comerciale, din care 273 erau bănci cu capital românesc.

Din punct de vedere al structurii juridice 363 bănci erau societăți anonime și 180 își desfășurau activitatea în București.

 La naționalizare existau 383 de bănci cu drept de reescont

După 1940, băncile românești au contribuit la susținerea economiei și a nevoilor de război ale țării. În această perioadă sunt înființate o serie de instituții financiare, unele cu sprijinul financiar al statului. Astfel, în 29 aprilie 1941, s-a înființat Institutul de Credit Românesc, cu scopul finanțării românilor care preluau fonduri industriale și comerciale de la străini sau înființau asemenea întreprinderi.

În anul 1941, au fost create Casele Țărănești de Împrumut și Economii, sub formă de societăți anonime în scopul satisfacerii nevoilor de credit ale micilor agricultori, meseriași și comercianți din comunele rurale, târguri, comunele suburbane și comunele urbane care nu erau reședințe de județ.

O cotă de pană la 70% din capitalurile acestor instituții era asigurată de BNR, restul de 30% fiind susținute prin subscripție publică de către agricultori, societăți ce funcționau în domeniul agricol, precum și orice persoană particulară din raza de activitate ce urma să fie stabilită de BNR. 

În această perioadă se remarcă activitatea Casei de Depuneri și Consemnațiuni și a Casei Autonome de Finanțare și Amortizare (CAFA), care, prin plasamentele lor, au finanțat necesitățile de război ale țării.

Dintre marile bănci, Banca de Credit Român și Bancă Româneascăase remarcă prin plasamente masive în titluri de stat, finanțând, pe această cale, nevoile crescânde ale bugetului public în scopul sprijinirii efortului de război. 

Înainte de etatizarea Băncii Naționale a României, numărul băncilor cu drept de reescont la banca de emisiune era de 383, din care 183 erau sedii centrale și bănci locale, iar 200 sucursale ale marilor bănci.

Numărul total al băncilor, sucursalelor, inclusiv al cooperativelor de credit, era la momentul naționalizării de 2.661.

Ce s-a întâmplat după naționalizare? Să continuăm să răsfoim lucrarea lui Bogdan Căpraru.

Procesul de transformare a sistemului bancar românesc după tipicurile economiei centralizat-planificate a prevăzut trei etape:- etatizarea Băncii Naționale a României la 28 decembrie 1946, devenind Banca Republicii Populare Române; 

  -a două etapă a fost legată de actul naționalizării principalelor mijloace de producție din iunie 1948. Prin acest act a trecut în proprietatea statului cea în mai puternică bancă de creditare pe termen lung a industriei – Societatea a de Credit Industrial;

–  cel de-al treilea moment important îl reprezintă măsura luată  prin Decretul nr. 197 din 13 august 1948, prin care băncile societăți pe acțiuni devin proprietate de stat.

 La 14 iulie 1947 s-a votat „Legea pentru controlul utilizării creditelor”. Această lege avea ca scop dirijarea creditelor spre realizarea obiectivelor stabilite de stat.

 Prin instituirea controlului creditelor, Banca Națională a României excludea de la reescont cambiile prezentate de băncile particulare. Prin suprimarea creditului comercial și a mecanismului scontării, băncile private au fost pur și simplu sugrumate în ceea ce privește refinanțarea și practic au fost incapabile să-și continue activitatea.

Măsurile impuse de doctrina comunistă Băncii Naționale a României în legătură cu îndrumarea și dirijarea creditelor, au dus la dereglarea capitalului bancar, la înăbușirea inițiativei particulare și la transformarea creditului într-un instrument de finanțare fără dobândă a acțiunilor dictate de puterea de stat, în contradicție cu interesele instituționale bancare. 

În ceea ce privește trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc socialist, condițiile au fost create prin reforma monetară din august 1947. În aceste condiții, puterea financiară a băncilor particulare a slăbit, BNR devenind aproape singura sursă de creditare a economiei.

Împrumuturile acordate de băncile particulare, din sursele lor proprii, reprezentau circa 4% din totalul creditelor acordate în economie, în timp ce creditele acordate de BNR erau, în august 1947, de 56,8% în industrie, transporturi și pentru meseriași, 39,70% în agricultură și pentru colectări și 4,13% pentru comerț și altele.

Cu toate acestea, producția industrială reprezenta 75% din cea a anului 1938, creditele acordate cu prioritate industriei și agriculturii neavând efectul scontat. Cauza a fost găsită în faptul că majoritatea mijloacelor de producție se aflau încă în proprietate privată, ceea ce a creat premisele realizării celei de-a două etape de transformare invocată: trecerea în proprietatea statului a acestora.

În urma celei de-a treia etape a procesului de transformare a sistemului bancar românesc, o serie de bănci private sau de stat au fost lichidate sau dizolvate. Singurele bănci au rămas: Banca de Credit pentru Investiții (Societatea Națională de Credit Industrial), Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni.

Ultimele două bănci au fuzionat și au format Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni care, în octombrie 1949, a primit denumirea de Casa de Economii și Consemnațiuni.

Această instituție a deținut monopolul în domeniul depunerilor populației până la sfârșitul anului 1989.

În septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investiții a devenit Banca de Investiții (iar după 1989 Banca Română pentru Dezvoltare – BRD). În anul 1967 au fost înființate două bănci noi: Banca pentru Agricultura și Industrie Alimentară (Banca Agricolă) și Banca Română pentru Comerț Exterior (Bancorex). 

Bancorex avea o serie de subsidiare: Banque Franco-Roumaine, Anglo-Romanian Bank, Misr Romanian Bank, Frankfurt Bucharest Bank și Banca Italo Romena. Dar în București exista și o sucursală a unei bănci străine: Société Générale.

Dar, până la înființarea Băncii pentru Agricultură și Industrie Alimentară și a Băncii Române pentru Comerț Exterior, toate operațiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure instituții: Banca de Stat. Această funcționa ca centru de încasări și control al numerarului.

500 lei aur

După anul 1967, Banca Națională a fost reorganizată, schimbările fiind însoțite de un anumit grad de deschidere, cu toate că sistemul rămânea centralizat.

Abia după 1989 s-au creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două niveluri, asemănător celor din economiile dezvoltate, odată cu trecerea către economia de piață.

Cea mai ciudată bancnotă post-comunistă

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *