Un Robin Hood care ia de la bogați și păstrează prada

Instituțiile financiar bancare  din România se află în fața unei provocări ce se va răsfrânge asupra întregului mediu de business autohton. Am detaliat mai jos o parte din aspectele problematice generate de ordonanța 114, care este impactul lor în business și ce soluții se întrevăd pentru instituțiile bancare.

de Mădălina Hagima Hristescu, Managing Partner Hristescu & Partners

ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 114/2018 (publicată sâmbătă, 29.12.2018 în Monitorul Oficial) privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene a fost adoptată de Guvernul României în ședința din data de 21.12.2018. Documentul cu un volum substanțial (aproximativ 60 de pagini) și care aduce modificări semnificative în mai multe segmente importante pentru economia națională a fost adoptat sub formă de Ordonanță de urgență a Guvernului în numai 3 zile de la momentul când proiectul de act normativ a fost pus în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice.

Modificarea principală adusă de OUG 114/2018 în domeniul tratat este:

Taxa pe lăcomie (denumirea oficială din proiectul inițial, devenită taxa pe active în forma publicată în Monitorul Oficial), prin care instituțiile bancare (instituțiile de credit potrivit OUG nr. 99/2006) vor plăti o taxă procentuală din active dacă media trimestrială ROBOR determinată depășește pragul de 2%. Taxa pe active presupune activele financiare ale instituției de creditare existente la sfârșitul trimestrului de calcul, aceasta putând avea următoarele cote:

– 0,1%, pentru depășirea până la 0,5 puncte procentuale, inclusiv, peste pragul de referință;

– 0,2%, pentru depășirea între 0, 51 – 1 punct procentual, inclusiv, peste pragul de referință;

– 0,3%, pentru depășirea între 1,01 – 1,5 puncte procentuale, inclusiv, peste pragul de referință;

– 0,4%, pentru depășirea între 1,51 – 2,0 puncte procentuale, inclusiv, peste pragul de referință;

– 0,5%, pentru depășirea cu peste 2 puncte procentuale peste pragul de referință.

Această taxă se calculează și se va plăti trimestrial. Denumirea de taxă este improprie, aceasta fiind în realitate un impozit.

Alte modificări care merită menționate menționate ar fi:

Plafonarea prețului de vânzare la gaze și energie electrică pentru o perioadă de 3 ani (până în 28.02.2022 (consilierul primului-ministru pe probleme economice a afirmat că această măsură ar presupune un cost pentru stat de 1,5-2 milioane de lei, dar că acest cost va fi acoperit prin instituirea unei taxe pe cifra de afaceri pentru companiile din domeniul energiei)

Introducerea unei contribuții de 2% din cifra de afaceri din domeniul licențiat pentru toate companiile din energie

Stabilirea unui nivel minim de un miliard de euro privind vânzarea licențelor 5G, ținând cont de experiența altor state din Uniunea Europeană și, totodată, stabilirea unui nivel minim de 2 miliarde euro privind prelungirea licențelor 3G.

Pe de altă parte observăm că aceste măsuri prin care statul stabilește și adună bani la buget, vin împreuna cu un set de măsuri sociale (din lipsa unui termen mai bun) și proiecte costisitoare, cu titlu de exemplu, enumerăm câteva: i. „(…) înființarea unui fond privind dezvoltarea a 31 stațiuni balneare de interes național, pentru care vom aloca suma de 310 milioane lei în 2019”; ii. program privind construcția a o mie de grădinițe cu program sportiv în parteneriat cu mediul de afaceri, prin care firmele care le vor construi vor primi până la 500.000 de euro din partea statului; iv. Majorarea de la 1 septembrie a punctului de pensie de la 1.100 lei la 1.265 lei; v. Acordarea voucherelor de vacanță în cuantum de 1.450 lei și în anul 2019, tuturor angajaților din sectorul public; vi. Majorarea salariului minim în construcții la 3.000 lei și reducerea la jumătate a taxelor pe muncă în domeniul construcțiilor; vii. Devansarea creșterilor salariale pentru cadrele didactice la 1 septembrie 2020 (față de 2022 cum era inițial);

Față de toate aceste măsuri și de timpul scurt de implementare (cu titlu de exemplu „taxa pe lăcomie” ar urma sa se aplice începând cu 01.01.2019), în condițiile în care ordonanța a fost publicată pe 29.12.2018 în Monitorul Oficial după o dezbatere publică de 3 zile, nu putem să nu ne întrebăm unde este urgența care a determinat această procedură excepțională și care era pericolul public pe care îl evităm prin neaplicarea procedurii Parlamentare.

Se golește vistieria și promisiunile politice sunt tot mai greu de onorat

Care este motivul pentru care impozitarea/taxarea industriei bancare, energiei și comunicațiilor nu putea aștepta ca aleșii (parlamentarii) să dezbată necesitatea și voteze aceste modificări?

Analizând actul normativ în forma depusă în Senat, observăm că în Nota de fundamentare, se justifică necesitatea aprobării pe riscul depășirii deficitului maxim permis de 3%, prin urmare, ne întrebăm dacă noile taxe pentru aceste domenii importante pentru economie vin pentru menținerea unui sistem supradimensionat și acoperirea unor promisiuni nefundamentate, asumate politic față de popor? 

Barieră constituțională

Fără a presupune de plano aceasta în privința ordonanței noastre, subliniem că prin Decizia nr. 258/2006, Curtea Constituțională (CCR) a stabilit că „inexistența sau neexplicarea urgenței reglementării situațiilor extraordinare, […] constituie în mod evident o barieră constituțională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanțe de urgență în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conținut dispozițiile art. 115 din Constituție privind delegarea legislativă și a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgență acte normative cu putere de lege, oricând și – ținând seama de împrejurarea că prin ordonanță de urgență se poate reglementa și în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”. Prin urmare, lipsa caracterului de urgență a ordonanței de urgență a Guvernului lipsește de fundament constituțional actul emis, după cum caracteristicile urgenței au fost reținute prin Decizia CCR nr.255/2005.

Proiectul nu se justifică prin studii de impact

Dincolo de toate aceste aspecte, poate chiar mai îngrijorător este faptul că ordonanța de urgență nu justifică necesitatea și efectele acesteia prin studii de impact sau studii de cercetare sau documentări științifice, document/documente care ar trebui sa însoțească proiectul de act normativ (a se vedea în acest sens Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă – art. 20, 27, 30, 31 și art. 33.) Lipsa acestor documente a fost confirmată și prin declarațiile de presă susținute de ministrul Finanțelor Publice și consilierul premierului pe probleme economice, care au avut loc la finalul ședinței de guvern în care proiectul a fost aprobat.

 Un Robin Hood care ia de la bogați și păstrează prada

Deși în Nota de fundamentare se precizează că scopul este protejarea populației de practicile incorecte, finalitatea acesteia pare a fi departe de adevăr, urmărind mai exact ideea „când doi se ceartă, al treilea câștigă”, adică atunci când debitorii creditelor se ceartă cu creditorii – băncile – pentru că plătesc prea mult, statul vine și taxează băncile. Beneficiul adus consumatorului/societății creditate (deși măsura pare orientată spre acesta) merge spre zero, cum debitorul nu încasează nimic din această taxă și aceasta nu îi reduce creditul în niciun fel.

Ordonanța emisă cu scopul de a proteja consumatorul se întoarce împotriva lui

O altă observație se impune asupra faptului că statul a promovat această măsură pentru protejarea consumatorilor. Totuși „taxa” nu ține cont de profitabilitatea individuală a instituției bancare supusă acestei taxe (oricum disproporționată, conform mențiunilor Ministrului finanțelor, prin raportarea randamentului sistemului bancar din România față de restul UE), fără a avea în vedere posibile efecte precum reducerea concurenței, prin eliminarea de pe piață a unor instituții bancare cu o cotă redusă de piață, sau chiar reducerea accesului la credite pentru populație. 

Cum se pot proteja băncile, cine va suporta costurile măsurilor normative

Modalitatea principală de protejare ar fi anticiparea acestei „taxe pe lăcomie” pe perioada creditului și inserarea unei marje pe care (tot) consumatorul să o suporte și care să acopere această taxă, pe baza căreia instituția bancară sa nu dispară de pe piață.

Prin urmare, avem un set de riscuri care ajung sa fie incluse în produs (credit), precum: reducerea profitului/lichidității care duce la reducerea capacității de creditare și la introducerea de costuri suplimentare/riscuri noi privind recuperarea (a se vedea în acest sens alte propuneri de modificări legislative adoptate de Parlament în decembrie 2018, respectiv PL-x nr. 84/2018, PL-x nr. 85/2018, PL-x nr. 164/2018), acestea traducându-se în noi reguli și costuri pentru creditare, costuri care urmează a fi suportate tot de clienți/consumatori și/sau restrângerea pieței creditelor față de acestea.

Toate acestea nu duc la protecția consumatorului, ci mai degrabă la îngrădirea accesului său la credite sau permiterea accesului la un credit mai scump decât în perioada anterioară modificărilor legislative. 

Guvernul taxează băncile prin raportare la un element care nu se află sub controlul băncilor

ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) reprezintă rata medie a dobânzilor la care băncile din România se împrumută între ele, în funcție de cererea și oferta de lichiditate existentă. Astfel, cu cât sunt mai mulți bani disponibili pentru operațiuni, oferta de creditare intra-bancară crește și ROBOR scade, cu cât sunt mai puțini bani disponibili cu atât oferta de creditare intra-bancară scade și în consecință ROBOR crește.

Creșterea ROBOR este influențată de o întreagă serie de factori care nu sunt aflați sub controlul băncilor, de exemplu, de lichiditatea aflată pe piață ca efect al măsurilor de majorare a salariilor (politica de stimulare a consumului  – politica actuală a Guvernului), de inflație, de aprecierea valutelor străine etc. Ignorând acești factori, Guvernul presupune faptul că ROBOR este stabilit de conivență între bănci ca o practică anticoncurențială(declarația Ministrul Finanțelor) în defavoare consumatorilor. Dacă este așa, nu suntem oare în prezența unei înțelegeri anticoncurențiale și/sau comportamente concertate – fapte ale căror existență (și sancțiuni, dacă e cazul) ar trebui stabilite de către Consiliul Concurenței conform art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, iar nu de Guvern prin ordonanță de urgență?

În Comunicatul din 5 iulie 2018, Guvernatorul BNR a reamintit că majorările salariale din ultimii ani au condus creditarea mai degrabă spre retail și gospodării (cu precădere creditele imobiliare), cu neglijarea segmentului corporate („creditul direcționat către investiții productive mi se pare un mod inteligent în care poate fi amorsat un cerc virtuos între credit, investiții și productivitate, care să plaseze economia pe o traiectorie de creștere sustenabilă, spre beneficiul tuturor.”).  

Observăm că taxa instituită prin OUG nr. 114/2018 nu diferențiază între creditarea către consumatori și creditarea corporate, aceasta aplicându-se la toate activele și influențând întreaga activitate a instituției bancare. Prin urmare, prin măsura care dorește protejarea consumatorilor/societăților de practici neconcurențiale (măsură care face abstracție de Consiliul Concurenței),  statul reușește să lovească întreaga activitate de creditare, inclusiv cea care urmărește investițiile și duce la un model economic sustenabil.  

Față de cele menționate anterior nu pot concluziona decât în sensul că, pentru mediul de afaceri și evident, potențialii investitori, mediul actual din România este unul cel puțin ostil întrucât:

-nu prezintă stabilitate politică (având 3 premieri în decursul a 2 ani, iar față de actualul premier existând 2 moțiuni de cenzură respinse în mai puțin de 6 luni);

-nu prezintă stabilitate fiscală, măsurile și modificările fiscale fiind constante și substanțiale (din 2016 când a intrat în vigoare un nou Cod Fiscal, acesta a suferit modificări prin mai mult de 30 de acte normative); – modificările legislative nu prezintă coerență și nici predictibilitate, după cum utilizarea ordonanțelor de urgență este o practică constantă, iar nu o situație excepțională, justificată prin urgență și fără transparență decizională reală;

-suspiciunile de corupție privesc în general mediul politic din România, inclusiv la cel mai înalt nivel de conducere;

-existența de declarații și măsuri ale oficialilor cu impact substanțial asupra bursei și investițiilor.