Adrian Stanciu: Din nou despre încredere

Adrian Stanciu: Din nou despre încredere

Reading Time: 4 minute

Am primit recent de la un prieten, pe WhatsApp, o glumă simpatică. La început ea m-a amuzat, apoi m-a intrigat, apoi m-a pus serios pe gânduri. Gânduri pe care mi-am zis să vi le împărtășesc și vouă. Să încep întâi cu gluma. Ea zice așa:

„Este o zi toridă de vară într-un orășel mic și prăfuit. Economia e la pământ, toată lumea are datorii și trăiește pe credit. La un moment dat, un turist bogat ajunge la singurul hotel din oraș. Pune o bancnotă de 100 euro pe tejgheaua recepției, spunând că vrea să vadă camerele înainte de a se caza.

Patronul hotelului îi dă cheile camerelor libere, iar după ce acela urcă să le vadă ia imediat bancnota și fuge la măcelar să-și plătească datoria de 100 euro. Măcelarul ia bancnota și fuge la fermier să-i plătească datoria pentru porcii cumpărați. Fermierul ia cei 100 euro și fuge la furnizorul de furaje să-și achite restanța. Furnizorul ia banii și fuge la prostituata orașului, căreia îi datora 100 euro pentru servicii oferite pe credit în vremuri grele. Prostituata ia bancnota și fuge la hotel, unde venise cu clienții în ultima lună, și îi plătește patronului datoria de 100 euro pentru camere. În acel moment, turistul coboară de la etaj, spune că nu-i place nicio cameră, ia bancnota de 100 euro de pe tejghea și pleacă din oraș.

Rezultatul: nimeni n-a produs nimic, nimeni n-a câștigat niciun ban, dar tot orașul e acum fără datorii și privește viitorul cu optimism”.

După ce am trecut de amuzament, am recitit atent gluma să văd dacă nu are cumva o hibă logică, prea părea totul neverosimil. Nu are. Și atunci m-a pus pe gânduri, pentru că mi-am dat seama că gluma asta ilustrează ceva foarte real și foarte important: cât de importantă e încrederea între oameni pentru funcționarea societății în general și a economiei în particular.

Pentru că, deși gluma nu are nicio hibă logică, are în schimb o concluzie greșită, anume că nimeni nu a produs nimic și nu a câștigat niciun ban. De fapt, toți cei implicați au produs ceva: hotelierul și-a hrănit clienți, măcelarul a vândut carne, fermierul porci și tot așa. Au avut loc, de fapt, 5 tranzacții de bunuri sau servicii, fiecare în valoare de 100 de euro. Economia orașului a produs, chiar în vremuri grele, valoare de 500 de euro. Bancnota de 100 a fost doar un mijloc de schimb temporar prin care aceste datorii s-au putut stinge, dar cel mai interesant pentru mine e cum a fost posibil ca ele să fie create. Răspunsul e că toți acești oameni au avut încredere unii în ceilalți că datoriile vor fi plătite și astfel economia locală a continuat să existe. Ca atare, economia nu e, de fapt, chiar la pământ, pentru că mai are resurse de încredere ca să continue să funcționeze. Ar ajunge la pământ dacă aceste resurse ar dispărea.

Am scris mult despre încrederea socială și ce importantă e ea pentru societate. Am scris și despre faptul că e o profeție autoîmplinită, adică tindem să creăm realitate cu mintea. Dacă credem că oamenii nu sunt de încredere, ne vom comporta cu ei ca atare, le vom pune bariere de protecție în relație, îi vom privi cu suspiciune, etc. și vom încuraja, astfel, exact comportamentele de care vrem să ne ferim, pentru că vom muta relația dintr-un spațiu moral (e socialmente cerut și așteptat să fii un om corect) într-unul tranzacțional (trebuie să urmezi regulile mele). Avem și aici o mare problemă ca societate, pentru că încrederea noastră în ceilalți e foarte mică. În diverse cercetări am văzut procente care au variat între 11 și 15%. E foarte greu de creat o societate funcțională cu acest nivel de încredere între oameni. La fel de grav sau și mai gravă e, însă, încrederea noastră scăzută în instituții, pentru că acelea ar trebui să fie, de fapt, vectorul de creare a încrederii în societate. Nu știu cine aici e oul și cine găina, dar uitați-vă, de pildă, doar la relația ANAF cu contribuabilii. Pentru ei, noi toți suntem infractori potențiali și, ce să vezi, cei mai mulți dintre noi chiar așa se manifestă. Nu cumva și pentru că suntem deja, a priori, văzuți așa?

Dar mai e un unghi aici, revelat de gluma de mai sus, anume impactul încrederii în economie. Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat în acel oraș dacă oamenii nu aveau încredere unii în ceilalți. Nimic nu s-ar fi mișcat. Încrederea creează fluxuri economice și prosperitate. Există multe cercetări care arată o corelație clară între nivelul de încredere din societate și prosperitatea ei. Din nou, nu putem ști cine e oul și cine găina, dar corelația e clară. Nu sunt aici avocatul revenirii la o economie bazată pe troc, dar e important de înțeles că, la fel ca în exemplul glumei, în economia reală 90% din masa monetară nu sunt bani, ci credit (las deoparte că și restul de 10% sunt bani imaginari…). Ca atare, instituția care asigură încrederea comercială sunt băncile, fără ele economia ar paraliza. Băncile nu tranzacționează bani, deși în aparență asta fac, ci încredere. Din acest motiv sunt așa de strict reglementate și sunt așa de prudente și birocrate. Sigur, și eu cred că ar putea face lucrurile mult mai bine, dar acest rol de garant economic le face ca prudența să fie pentru ele mai importantă decât binele clienților lor, din păcate. Dacă vă întrebați de ce guvernele salvează bănci în dificultate, răspunsul e că există două motive: primul e că 92% din capitalul băncilor e reprezentat de banii deponenților și doar 8% din cei ai acționarilor. Iar deponenții suntem noi toți. Al doilea e că orice faliment bancar produce o criză de încredere care poate afecta tot sistemul și reduce creditarea, deci masa monetară, deci ciclurile economice, cu consecințe grave pentru toți.

Știu că e greu de avut încredere în oameni, în fond toți am avut situații când buna noastră credință ne-a fost înșelată. Știu că e greu și de avut încredere în instituții când vedem la tot pasul abuzuri și nereguli. Dar soluția problemei nu poate fi retragerea în cinism sceptic, pentru că aceasta e o rețetă sigură de stagnare și socială și economică. Poate că o cale mai bună ar fi să ne căutăm motive de a crede și să înțelegem mai bine cum funcționează și oamenii, și instituțiile.

Adrian Stanciu este consultant în transformare organizațională și associated dean for knowledge & leadership la Bucharest International School of Management.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 407 (15 iunie – 15 iulie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.