fbpx
Management Opinii

Adrian Stanciu: Etică și competiție6 min

20/05/2019 4 min read

Adrian Stanciu: Etică și competiție6 min

Reading Time: 4 minute

Am mai scris despre asta: suntem o societate bântuită de o boală cronică: hiper-competitivitatea. O vezi la tot pasul, în aproape toate interacțiunile pe care le ai cu ceilalți, mai ales în București și în sudul țării, unde fenomenul e acut. E un fenomen extrem de insidios și cu efecte colaterale de la neplăcute la dezastruoase, cu atât mai mult cu cât mulți dintre noi îl valorizăm ca pe ceva bun, ceva care îți dă putere și ambiția de a reuși. În realitate, cel mai adesea face exact contrariul.

Astăzi vreau să mă opresc, însă, asupra unui unghi mai puțin vizibil și mai puțin acceptat al hiper-competitivității noastre: relația ei cu derapajul etic. Există o corelație semnificativă între credințele noastre competitive și comportamentul nostru etic. Relația e inversă: cu cât valorizăm mai mult competiția și cu cât ne mână mai tare nevoia de a câștiga în fața altora, cu atât mai mare șansa să deviem de la comportamentul moral. E un fapt stabilit și para-stabilit de multe cercetări. Când vă mai mirați cum de a ajuns România așa de jos, gândiți-vă și la asta.

Adeseori, când vorbesc cu clienții mei despre subiectul ăsta mi se aduce repede drept contra-exemplu cazul sportului de performanță. “Acolo – mă întreabă clienții mei – cum de funcționează?”. Păi, în primul rând nu așa funcționează sportul de performanță, deloc. Predau un curs de leadership la un MBA din Olanda unde învață, în paralel, trei categorii de manageri: generaliști, manageri din sănătate și manageri din sport. Când apare acolo întrebarea asta, o redirecționez către sportivii profesioniști, manageri de cluburi și antrenori de succes, din grupa de manageri sportivi. Îi întreb: “Voi așa vă antrenați atleții? Să se gândească doar la victorie?” Răspunsul unanim și foarte vocal e, firește, “Nu”. Pentru că, până la victorie, un atlet are de trecut multe, multe înfrângeri. Dacă doar victoriile contează, atunci nu va face față acestui parcurs anevoios și va capota. Unii capotează renunțând. Alții se auto-sabotează și nu ajung niciodată performeri. Alții, însă, capotează trișând.

Am văzut zilele trecute un serial la Netflix, se numește “Icarus”. E absolut uluitor, vi-l recomand. E despre felul în care statul rus a fraudat în masă Jocurile Olimpice printr-un program național de dopaj al atleților. E un caz extrem, mai ales prin organizarea lui chiar de către autoritățile mandatate să prevină fenomenul, dar nu e deloc singurul. Să ne amintim doar de Lance Armstrong, dintre cei mai cunoscuți și mai șocanți protagoniști ai acestui joc murdar. Și nu poți să nu stai să te întrebi ce-i determină pe oamenii ăștia să facă așa ceva? Ce valoare are un titlu câștigat prin furt? Cum îți raționalizezi faptul că toată viața ta e o farsă? Ceilalți nu știu, dar tu știi. E și ăsta un subiect interesant.

Cel mai adesea explicația e dată prin faptul că miza e enormă și corupe. Eu cred că e mai subtilă decât atât, pentru că fenomenul se întâmplă și la mize mici. Cred că de vină e competitivitatea. Să vă explic de ce.

Am fost cu niște ani în urmă invitat să vorbesc la o conferință pe teme de etică în afaceri și am ales să vorbesc despre acest fenomen, din perspectiva mai ales a datelor de cercetare pe care le aveam. Din sală, cineva mi-a ridicat o obiecție. Mi-a zis: “problema nu e cea pe care o descrieți, ci e faptul că la noi lipsa de etică e încurajată social”. “Cum adică?”, am întrebat. “Păi, să vă dau un exemplu. Dacă eu stau disciplinat la coadă la semafor dimineața și vine unul cu un BMW negru și taie coada, el nu pățește nimic și ajunge la serviciu cu 5 minute mai devreme, deci e răsplătit pentru lipsa lui de etică”. Am rămas tablou la contorsiunea asta de judecată. Și l-am întrebat: “OK, și atunci ce faceți?” “Păi, ce să fac, fac și eu la fel, nu am încotro”. Tocmai s-a adeverit cercetarea. Aici e cheia răspunsului: fac și eu la fel, nu am încotro. Dar de ce nu ai încotro? Pentru că, dacă nu faci la fel, ăla cu BMW-ul e un șmecher și tu ești un fraier. Nu e vorba despre minute. Am un prieten canadian care, atunci când a venit prima oară în București, mi-a spus amuzat: “Voi sunteți foarte ciudați. Faceți tot felul de prostii în trafic dimineața ca să ajungeți la serviciu cu 5 minute mai devreme apoi stați o oră să vă beți cafeaua”. Nu înțelegea că nu e despre minute. E despre putere. E despre cine e șmecher și cine e fraier.

Pentru că, dacă decodezi lumea așa, dacă tot ce contează e să câștigi sau, la limită, să nu pierzi, dacă lumea e mereu prada șmecherilor și pierderea fraierilor, atunci nu poți să fii fraier. Atunci, dacă cineva calcă morala publică și are un rezultat bun, ăla e șmecher și tu ești fraier. Etica, pentru tine, a devenit extrinsecă, ea nu mai e susținută de morală ci de rezultatul ei imediat. Argumentam într-un articol anterior că comportamentul moral e să faci binele pentru că e bine. Dacă ești competitiv, faci binele doar dacă toți ceilalți îl fac, faci binele cu condiții. Nu mai ești o ființă morală, nu ești nici una imorală, dar ai devenit una a-morală. Binele nu mai e, pentru tine, propria lui răsplată, e condiționat de comportamentul celorlalți. Ca orice alt reper din viața ta și acesta, esențial, a devenit extrinsec, este determinat și măsurat prin alții.

Dacă ești un om echilibrat și asumat cu bunele și relele tale, când cineva încalcă morala și reușește, atunci acela e prostul. Dacă ești un om competitiv, preocupat de imaginea ta în ochii altora și de nevoia obsesivă de a te ridica deasupra lor, dacă cineva încalcă morala și reușește, tu ești prostul. Și la acest sentiment nu poți rezista la infinit. Într-o bună zi, vei face și tu la fel.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 332 (15 mai – 15 iunie 2019). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *