Ionuț Bălan: Reglementările amână, dar nu opresc crizele

Ionuț Bălan: Reglementările amână, dar nu opresc crizele

Reading Time: 3 minute

În teorie, crizele financiare sunt accidente. În practică, sunt recidive. Apar, dispar, revin. De fiecare dată diferite, dar niciodată complet noi. Iar după fiecare episod, reflexul este același: mai multe reguli, mai mult control, mai mult stat. Aici începe, de fapt, povestea reglementării. Nu ca proiect idealist, ci ca reacție. După panică, după falimente, după pierderi care nu mai pot fi ignorate. Sistemul nu se corectează singur suficient de repede, iar cineva trebuie să traseze limite. Așa apar regulile – nu din teorie, ci din eșec.

de Ionuț Bălan

Dani Rodrik arată că piețele nu funcționează în vid, ci în interiorul unor cadre instituționale care le fac posibile, dar și le limitează. Reglementarea nu este un adaos artificial, ci parte din arhitectura sistemului. Problema nu este dacă există reguli, ci cum sunt calibrate. Dar aici apare tensiunea reală.

Sistemul financiar nu este pasiv. Nu doar distribuie capital, ci îl creează prin credit. Iar creditul înseamnă risc. Dacă limitezi prea mult acest proces, economia încetinește. Dacă îl lași complet liber, riscul se acumulează. Între aceste două extreme se joacă totul. Reglementarea devine, astfel, un exercițiu de finețe, nu de forță. Istoria confirmă această oscilație.

Charles Kindleberger arată că episoadele de expansiune financiară sunt aproape întotdeauna urmate de crize, iar reacția statului vine abia după colaps, nu înaintea lui. Regulile sunt, în acest sens, mai degrabă memorie instituțională decât prevenție reală. După criza din 1929, Statele Unite separă băncile comerciale de cele de investiții. După 2008, apar cerințe de capital mai stricte și teste de stres. Fiecare generație își construiește propriul set de reguli, convinsă că de data aceasta sistemul este mai sigur. Și totuși, crizele revin.

Nassim Nicholas Taleb arată că stabilitatea aparentă crește fragilitatea: sistemele mari și interconectate produc mai puține crize, dar atunci când apar, acestea devin globale și devastatoare. „Lebedele negre” sunt evenimente rare, imprevizibile, cu impact extrem, pe care le înțelegem abia după ce se produc. Explicația nu ține doar de comportament individual, ci de structură.

Raghuram Rajan arată că sistemele financiare tind să acumuleze risc în mod endogen, mai ales atunci când stimulentele sunt distorsionate. Actorii răspund la reguli, dar și le adaptează. Iar în acest proces, riscul nu dispare – se reorganizează. Reglementările nu elimină acest mecanism. În multe cazuri, îl întârzie. Mai mult, ele mută riscul. Când sistemul financiar este strâns prea mult, acesta nu se oprește – se mută. Activitatea migrează către zone mai puțin vizibile și mai puțin reglementate.

Zoltan Pozsar arată că aceste forme nu sunt deviații, ci prelungiri ale sistemului. Nu este doar o excepție, ci poate fi interpretată ca o formă de adaptare. Cu alte cuvinte, riscul nu dispare, ci tinde să se deplaseze sau să devină mai puțin vizibil.

Și atunci, la ce mai folosesc reglementările? Nu pentru a crea siguranță absolută – un obiectiv dificil de atins în practică – ci pentru a limita riscurile, pentru a câștiga timp și pentru a transforma potențiale crize sistemice în episoade mai ușor de gestionat.

Walter Bagehot formula încă din secolul XIX o regulă simplă: în criză, lichiditatea trebuie oferită rapid, dar cu cost. Nu pentru a salva orice instituție, ci pentru a salva sistemul. De aici apare rolul băncii centrale ca „lender of last resort” – nu ca salvator universal, ci ca stabilizator. Dar chiar și acest mecanism creează probleme. Dacă știi că vei fi salvat, riști mai mult. Este ceea ce Frederic Mishkin descrie drept una dintre tensiunile fundamentale ale sistemului financiar: protecția poate genera vulnerabilitate. Sistemul devine mai sigur la suprafață și mai riscant în profunzime.

În acest punct, devine clar că reglementarea nu este o soluție finală, ci un compromis permanent. Între libertate și control. Între inovație și stabilitate. Între piață și stat. Un nivel prea redus al reglementării poate genera instabilitate, în timp ce un nivel excesiv poate afecta dinamica economică. De aceea, sistemul financiar modern nu este nici liber, nici complet controlat. Este o construcție hibridă, ajustată constant după fiecare criză.

O arhitectură care încearcă să țină sub control ceva ce nu poate fi controlat complet: comportamentul uman în fața riscului. Iar aici apare ideea de încredere. Reglementările nu o pot înlocui complet. O disciplinează. Îi dau formă, dar nu o creează. În momentele de criză, nu regulile sunt cele care decid, ci dacă participanții mai cred sau nu în sistem.

În fond, economia nu este o mașină care poate fi reglată perfect. Este un organism instabil, care oscilează între exces și corecție. Iar reglementarea este doar încercarea de a-i ține pulsul sub control. Nu de a o elimina în totalitate, ci de a o gestiona.

Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor-șef al revistei “Finanțiștii”, publicist la “Jurnalul Național”, “Săptămâna financiară”, “Piața financiară”, “Curentul”, “Bursa”, “Evenimentul zilei”. Mai multe materiale de același autor găsiți pe www.bloguluibalan.ro.

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 406 (15 mai – 15 iunie 2026). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.