fbpx
Creativitate Lifestyle Opinii

Cronică de carte: Ce înțelegem când vorbim cu străinii?6 min

20/01/2020 4 min read

Cronică de carte: Ce înțelegem când vorbim cu străinii?6 min

Reading Time: 4 minute

Malcolm Gladwell este fenomen în lumea cărților de nonficțiune cu tematică socială, așa cum este Stephen King în zona horror/thriller. Fără nevoie de alte explicații și date biografice. Deci o să sar peste prezentare, direct la conținutul cărții sale “Talking to Strangers”.

Într-o zi din vara lui 2015, o tânără de culoare, Sandra Bland, este pe cale să se mute din nordul Statelor Unite în Texas. Începe o slujbă nouă, la o universitate locală. În timpul liber ea e vloggeriță, cu o audiență destul de importantă. Sandra este oprită în trafic de un polițist, pe motiv că nu a semnalizat atunci când a trecut pe banda întâi, în momentul când i-a făcut loc polițistului. Tânăra își aprinde o țigară, pentru a-și calma nervii. Polițistul îi cere să o stingă. Ea se opune. Vociferează. Polițistul o scoate din mașină și îi pune cătușele. Este arestată. Se sinucide în celulă după trei zile.

Cartea “Talking to Strangers”, de Malcolm Gladwell, este un carusel de povești având ca tema principală relațiile dintre oameni nevoiți să se evalueze rapid, pe baza unor informații incomplete.

Este finalul catastrofal al unei întâlniri banale, între doi oameni care nu își voiau răul unul altuia. Și este tipul de întâlnire cu care cu toții putem relaționa. Cu toții am interacționat cel puțin de câteva ori în viața noastră dezastruos cu străinii. Este acel “aș vrea să dau timpul înapoi”. Sau sunt acele zile în care o astfel de întâlnire ne încarcă cu emoții negative pentru multe ore. Sau, din contră, am avut parte de întâlniri și schimburi de replici neașteptate cu străini care ne-au făcut să căpătăm energie, să fim mai optimiști și chiar uneori sa ne schimbam viziunea despre viață.

De ce se întâmplă uneori astfel de lucruri? Acesta este tema pe care o analizează Gladwell în “Talking to Strangers”. O analiză despre adevăr, însă nu adevărul filosofic, corelația dintre lumea exterioară și cea a enunțurilor, și nici adevărul juridic în sine. Ci despre modul în care noi ne formăm adevărurile subiective, despre modul în care evaluăm persoanele din fața noastră, pe baza unor bias-uri personale sau culturale, ca apoi să interacționăm cu ele.

Unele povești sunt cumplite. Vorbim de Larry Nassar, doctorul echipei de gimnastică a Statelor Unite, care a abuzat pe parcursul multor ani câteva sute de minore. O parte din ele prin examinări invazive chiar de față cu părinții lor. Despre incapacitatea părinților, cărora li se spuneau de către copii aceste fapte, de a le credita cu valoare de adevăr. Despre un caz similar, de data acesta în care făptașul este un antrenor de baseball iubit de copii, un adevărat model apreciat în comunitate.

Alte povești sunt surprinzătoare. Am crede că dacă părinții din exemplele de mai sus sunt reticenți la a accepta niște povești îngrozitoare când acestea privesc persoane cu comportament perceput ireproșabil, alta este situația când vorbim de persoane care au ca principiu definitoriu al carierei lor suspiciunea. Cum ar fi agenții de contrainformații ai CIA sau specialiștii în fraude financiare al entităților de reglementare.

Ei bine, nu este așa. Bernie Madoff sau o serie de agenți americani care s-au dovedit a fi de fapt spioni pentru state inamice au reușit să își mențină acoperirea foarte mult timp.

Concluzia autorului, bazată pe studii și experimente sociologice, este că oamenii sunt condiționați evolutiv aibă un bias către încredere. În mintea noastră, când evaluăm o situație pornim de la premisa adevărului enunțurilor. Și abia apoi, dacă și numai dacă avem motive temeinice, căutăm indicii de invalidare.

Cert este că de multe ori aceste indicii de invalidare țin de anumite prejudecăți personale sau culturale. Cineva cu vocea tremurândă sau care face glume atunci când ar trebui să fie sobru, cineva care nu este îmbrăcat corespunzător sau nu se comportă după modul în care considerăm noi că ar trebui să se comporte ridică mai multe suspiciuni. Nu este ceva nou. De aici pornește discriminarea, din lipsa unor aprecieri eliberate de aceste prejudecăți.

Vorbim de apreciere în fața instanțelor de judecată – unde un computer care nu poate privi suspectul în ochi este mult mai eficient în a da verdicte corecte în privința solicitărilor de eliberare pe cauțiune decât un judecător. Dar vorbim și de chestiuni care au dus la războaie mondiale.

Gladwell susține că anumite supracompensări (de tipul hai să fim mai sceptici, să nu ne lăsăm pradă acestei tendințe de a fi păcăliți, să organizăm instituțional scepticismul pentru a anula tendința natural umană spre încredere excesivă), duce la cazuri precum cel al Sandrei Bland, după cum aflăm spre sfârșitul cărții. Acolo, ne spune el, nu a fost vorba doar de un prim contact nereușit, ci s-a ajuns la el prin aplicarea radicală și generalizată a unor teorii criminologice. Nu voi da mai multe explicații, ca să nu comit un spoiler, însă îmi pare că teoria asta nu se susține. Sau poate este în natura mea umană să consider că nu se susține, să cred într-o lume mai roz decât este cazul.

Este o carte extrem de citibilă. Un carusel de povești, unele cunoscute, altele surprinzătoare, unele amuzante, altele sfâșietoare. Având ca tema principală relațiile dintre oameni care sunt nevoiți să se evalueze rapid, pe baza unor informații incomplete.

Este ceea ce ni se întâmplă tuturor. Ne-am născut și am evoluat ca specie multe sute de mii de ani într-un lume a comunităților restrânse, de maxim 100-150 de indivizi, dar trăim într-o lume care nu mai este propice acestei condiții umane. Într-o lume în care suntem înconjurați de străini. Sunt străinii Infernul, că să parafrazez un existențialist? Suntem capabili să construim punți temporare unii cu alții?

Sunt întrebări la care Malcolm Gladwell nu cred că răspunde dincolo de orice rezervă. Nici nu cred că există un răspuns care să subsumeze toată multitudinea de situații. Și cu toate acestea cred că e o carte care merită citită.

Deși eu unul tot am următoarea dilemă: Merg la piață. În opt din zece interacțiuni cu vânzătorul totul se desfășoară pur tranzacțional. O dată din zece, însă, am impresia că nu reușim să ne înțelegem deloc, că un nor apare între noi. Și o dată din zece am impresia că mi-am făcut un prieten, chiar și pentru 30 de secunde. Că am avut un schimb extraordinar de 3-4 replici, care mă încarcă cu energie. Nu știu de ce. Nu ține nici de vârsta celuilalt, de sex, de accent, nici de starea mea sufletească. Chiar nu știu.

Cătălin Teniță este fondator ZeList și cofondator & președinte Geeks 4 Democracy

Articolul a fost inițial publicat în Biz nr. 339 (20 ianuarie – 17 februarie 2020). Dacă dorești să primești Revista Biz prin curier, abonează-te aici.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *